Haosul și fragmentările obiectivizării

Oana Maria Nicuță Publicat la: 09-06-2016

Asumându-și fragmentarea spațială a două galerii în care expune simultan, galeriile N. N. Tonitza și Th. Pallady din Iași, Tudor Pătrașcu ne vorbește în cel mai recent proiect expozitional al său despre arhivă, suprapuneri, caroiaj, dar și despre dihotomia subiectiv-obiectiv, fragmentări spațiale și politici ale reprezentării. Așa cum artistul însuși afirmă, tema centrală a expoziției se conturează în jurul procesului de investigare a condiției cunoașterii. Aici se stabilește latura obiectivă a proiectului, o latură asumată la nivel vizual de utilizarea fotografiei și a caroiajului.

Utilizarea imaginii fotografice prin stratificarea informațiilor ca proces de arhivare devine o metodă de lucru pentru artist în lucrări precum Forever like this (2016), One (2012-2016) sau Tourists (2015). Folosind o diversitate de imagini preluate din arhivele digitale ale internetului, imagini aleatorii ale culturii vizuale contemporane sau chiar din arhiva personală, așa cume este cazul ultimei lucrări enumerate, el investighează figurativul ca o realitate socială. Aceste imagini nu sunt doar preluate, selectate și expuse, ci sunt înainte de toate prelucrate în mediul desenului printr-o tehnică stăpânită foarte bine. Suprapunerile creează aici o sinteză a paletei de griuri expresive care reușesc să medieze informația propriu-zisă. Putem afirma aici că arhiva este folosită ca un element obiectiv, dar în același timp și ca instrument critic, împotriva caracterului documentar și conservator al arhivei înseși, de care ne vorbea la sfârșitul anilor ‘70 Paul Ricoeur. Despre impulsul de arhivator al artistului contemporan, translat în cele mai multe cazuri în mediul intalației artistice, ne vorbea și Hal Foster în 2004, explicând acest fenomen prin chiar caracterul postmodernității, și anume acea dorință de a transforma arhiva ca utopie modernistă în arhivă ca fragmentare alegorică a istoriei și instituțiilor sale.

Arhiva lui Tudor Pătrașcu este una dinamică, perpetuu mobilă asemenea informației digitale. Imaginile arhivate sunt inregistrări care relevă dinamica banalității continue a cotidianului, înregimentată tocmai prin folosirea caroiajului ca element normativ. Odată cu definirea sa de către Rosalind Krauss, în anul 1985, ca element declamativ al modernității artei moderne, caroiajul a devenit un punct de reper și de recunoaștere a acesteia. De la cubism, Malevich sau Mondrian, caroiajul a îndeplinit două funcții – cea spațială prin care afirmă autonomia artei, prin caracterul geometric, antimimetic, antinatural sau antireal pe care-l imprimă imaginii, și cea temporală, de afirmare continuă a prezentului. Aceste aspecte au fost specifice artei occidentale, pe când în arta constructiviștilor ruși, de plidă, caroiajul devenise deja un instrument ideologic, iar mai apoi, în anii 60-70 ai secolului trecut, acesta se transformă într-un dispozitiv al practicii artistice radicale (Margarita Tupitsyn).

Procesul de alterare și abstractizare a imaginilor create resemnifică realitatea materiei.  Raportarea la realitatea fizică, la materie ca particulă fizică, face ca procesul de circulare a informațiilor să fie transformat într-o continuă interacțiune. Haosul materiei devine un haos metaforic care acoperă un areal larg al univesului uman – de la conștiința colectivă la conștiința socială.

Atragerea atenției asupra detaliului fragmentar al materiei construite, desenate, în lucrarea The observer’s position (2016), asumă cu sine o atitudine escapistă într-o dimensiune impercepitibilă a realității. Aici avem de-a face cu un alt aspect al procesului de obiectivizare controlată a materiei. În Untitled  se conturează o poveste utopică despre viitor și prezent, despre intenție, proiecție, imaginație. Expunerea unui articol-sondaj din almanahul SF Anticipația de la începutul anilor ‘80 este un demers care relevă o scurt-circuitare temporală, dar în același timp o fragmentare a fundalului socio-cultural a cărui dinamică este prepetuă și imprevizibilă, asemenea particulelor materiei, așa cum însuși artistul o asumă. Apropiindu-se formal și asumat de globurile pictate ale lui Mangelos, Tudor Pătrașcu construiește o instalație alcătuită din 7 globuri pământești pictate complet în negru așezate pe rafturile unui rastel. Lucrarea Heavy worlds (2016) ne vorbește odată în plus despre dizolvarea granițelor dintre global și local, subiectiv și obiectiv, dar mai ales despre materia uniformă, lipsită de orice intenție grafică sau imagistică construită. Aceste două lucrări sunt completate de video-ul Somebody up there loves us (2016), video în care, în ringul format de un cerc negru, doi roboți sunt programați să se lupte până la eliminarea unuia dintre ei în afara cercului negru.

Lecturată conceptual, expoziția de față ne propune un circuit dinamic între medii artistice diverse, de la instalație la artă video, desen sau obiect ready-made, circuit care are drept principal scop reducția asumată a realității fizice, obiective, la nivelul arbitrar și necontrolat al materiei interconectate metaforic cu niveluri diverse ale conștiinței sociale colective. Asumată de autor ca un demers de analiză obiectivă, expoziția investighează microaspecte ale contemporaneității dinamice, fragmentare și absurde.

Expoziția lui Tudor Pătrașcu, MASSA CONFUSA / EVERY FRAGMENT IS A WHOLE a avut loc în perioada 10-18 mai 2016 la galeriile Nicolae Tonitza și Theodor Pallady din Iași. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe