Mihaela Toader: „Mihai Eminescu a fost considerat în exil un model uman și intelectual cu care orice comunitate românească încerca să își definească chipul”

Simona Preda Publicat la: 10-06-2016

Mihaela Toader este istoric şi cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Având un masterat în Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană în cadrul SNSPA și o teză de doctorat în Ştiinţele Politice, Mihaela Toader are numeroase publicații, iar domeniile sale de interes sunt: exilul românesc postbelic, istoria exilului militar, istoria evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva exilului politic, cultură şi diplomaţie, dar şi teme de interes politic şi cultural despre diaspora românească. A publicat articole în reviste de specialitate și a coordonat mai multe proiecte culturale în cadrul IICCMER sau în colaborare cu Institutul Cultural Român, Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni şi Biblioteca Românească din Freiburg.

 

O primă întrebare este cea referitoare la noțiunea de exil: ce presupune exilul și care este mecanismul prin care o comunitate își reface universul cultural de acasă?

Exilul presupune, pe de o parte, credinţa şi ataşamentul unor români faţă de valorile politice și democratice românești până la instaurarea regimului politic din 1945 iar, pe de altă parte, interesul și vocația acestora pentru păstrarea patrimoniului cultural românesc. De fapt, am putea spune că exilul românesc a întreţinut ideea unei Românii alternative democratice în străinătate. În bună parte, multe dintre memoriile şi relatările celor plecaţi din ţară oferă imaginea unui exil care şi-a asumat responsabilitatea de a fi „continuatorul valorilor şi libertăţilor democratice româneşti în  Occident, concomitent cu delegitimarea  regimului comunist”.  Printre românii care au ales calea exilului se numără: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp, Noël Bernard, Preda Bunescu, Emil Georgescu, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Nicolae Penescu, Emil Ghilezan, generalul Nicolae Rădescu, Mihai Korne, Sanda Stolojan, Emil Hurezeanu, Neagu Djuvara, Vlad Georgescu, Leonid Mămăligă, Dumitru Ţepeneag, Ioan Ioandid, Nicolae Stroescu-Stânişoară şi mulţi alţii.

 

Putem vorbi despre menținerea unui tipar lingvistic românesc și despre preferința pentru anumite personalități ale culturii?

Nu știu dacă putem vorbi de un anume tipar lingvistic, cert este că încercările de distrugere sistematică a culturii române de către regimul totalitar instaurat în România a pus în mişcare întregul mecanism al spiritualității românești de peste hotare. În acest sens, grăitoare sunt documentele istorice de la Freiburg, din Germania, care menţionează înfiinţarea Bibliotecii Române la 1 mai 1949 din iniţiativa lui Virgil Mihăilescu şi a unui grup de exilați în scopul facilitării accesului la cărţi, reviste şi documente culturale româneşti, atât pentru românii din exil, cât şi pentru străinii care doreau să cunoască România. Aceasta se întâmpla, potrivit lui Florin Manolescu, „într-un moment în care oficialităţile din R.P.R. distrugeau tot ce contravenea intereselor noului regim de la Bucureşti”, nefast sincronism reliefat inclusiv de Matei Cazacu și Dan Ottiger-Dumitrescu în articolul Biblioteca Română din Freiburg la cea de a 65-a aniversare, prin bogate referinţe la epurările de carte intervenite după semnarea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, al căror punct terminus a fost reprezentat de editarea cărţii Publicaţii interzise până la 1 mai 1948 (circa 8000 titluri) sub egida Ministerului Artelor şi Informaţiilor. S-a încercat, astfel, din toate punctele de vedere, să se făurească propriul univers cultural de acasă, fapt ce a condus la valorificarea literaturii române în lumea Occidentului Liber. În acest scop – ca să dau un exemplu – a fost înființat centrul cultural de la Freiburg, Germania, tocmai pentru a iradia spiritul şi cultura românească în străinătate. Personalități precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin V. Gheorghiu, George Racoveanu, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Posteucă, Nicolae I. Herescu, Alexandru Busuioceanu, Emil Turdeanu, Pamfil Şeicaru, Mihai Eminescu, Alecu Russo, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandrescu, Alexandru Xenopol figurează printre autorii ale căror cărţi puteau fi procurate prin intermediul Bibliotecii de la Freiburg. Viziunea faţă de Mihai Eminescu a fost oarecum aparte, întrucât acesta a fost considerat în exil un model uman şi intelectual cu care orice comunitate românească încerca să își definească chipul. Eminescu s-a singularizat din start, a coagulat altfel energiile și de-a lungul timpului o bună parte dintre poeziile sale au fost reeditate în străinătate.

 

Vorbim despre Eminescu în contextul exilului și aș dori să detaliați în ce măsură poezii ca „Doina” sau „Rugăciune” au fost  asociate cu dorul de țară.

Poeziile „Doina” şi  „Rugăciune” au fost interzise în România comunistă şi acesta a fost unul din motivele reeditării lor într-un volum denumit Ediție de pribegie, care cuprinde 28 de versuri aparținând operei poetului. În exil, dorul de ţară a fost asociat cu dorul de Eminescu şi cu setea de a citi, acolo, departe, printre străini și locuri nu întotdeauna ospitaliere, poeziile sale, precum cele cenzurate de regim pe care tocmai le-am aminitit. Uneori, dorul de ţară se confunda cu dorul pământului, cu dorul de a „doini” și nimeni nu transpusese în cuvinte mai bine ca Eminescu fiorul singularității românești: cântecul doinei.

 

„În exil, dorul de ţară a fost asociat cu dorul de Eminescu”


Există o ediție a poeziilor lui Eminescu – cea de la Biblioteca Română din Freiburg – prefațată de Mircea Eliade, care chiar așa se numește Ediție de pribegie. În ce context a apărut?

Da. Biblioteca Română din Freiburg, una dintre instituţiile de cultură ale exilului românesc, a editat un număr de 28 de poezii ale lui Mihai Eminescu în „ediţie de pribegie”, cu o prefaţă semnată de filosoful Mircea Eliade. Acesta considera acest prim volum apărut în pribegie „un model suprem al voinţei, stăruinţei şi continuităţii româneşti în exil”. Desigur, publicarea poeziilor lui Eminescu în ediţie de pribegie reflectă povestea acelor români aflați în căutarea propriei identităţi româneşti, departe de ţară, pe care o întâlnim foarte des în scrisorile păstrate în arhivele şi bibliotecile private din străinătate. Despre una dintre aceste scrisori ne vorbeşte şi Virgil Mihăilescu, directorul şi fondatorul Bibliotecii Române din Freiburg, într-unul din dialogurile cu Octavian Vuia. Astfel, un tânăr  student de la o universitate din Australia le scrie românilor de la Freiburg că îi este dor de ţară şi îi roagă să-i trimită câteva poezii de Mihai Eminescu. Am să îmi permit chiar să vă citez un fragment din interviul cu Virgil Mihăilescu, care redă într-o notă emoţionantă importanţa editării poeziilor lui Eminescu: „un student român emigrat în Australia și care lucra la ferma unui scoțian în pustiul acestui continent, ne-a scris printre lacrimi căzute pe foaia de hârtie, rugându-ne să-i trimitem scris de mână sau la mașina de scris, câteva poezii de Eminescu, ca să-și aline dorul și setea de slovă românească, care-l chinuiau. Cum nu era singurul simptom al acestei dureri, ne-am hotărât, cu orice preț, să începem cu publicarea unor reproduceri de texte din literatura noastră care răspundeau acestor nevoi sufletești Scrisoarea sa a fost urmată de altele care invocau dorul de ţară şi dorinţa de a citi poeziile lui Eminescu, fapt ce i-a determinat pe cei de la Freiburg, deşi lipsiţi de orice mijloace materiale, să editeze volumul „ediţie de pribegie”. Desigur, cronicile vremii vorbesc despre un adevărat entuziasm în legătură cu acest eveniment editoral care a marcat atât activitatea bibliotecii, cât şi a unora dintre intelectualii remarcabili ai exilului românesc. Însă au fost dedicate în străinătate şi zile ale culturii române, cum ar fi cea din 1956, Săptămâna culturală românească, organizată de către comunitatea românilor din Freiburg şi Biblioteca Română. Cu această ocazie, Principesa Luise zu Wied, nepoata reginei Elisabeta (Carmen Silva) a României a trimis pentru expoziţie costumul muscelean al reginei Carmen Silva a României, precum şi alte obiecte ale mătuşii sale care se păstrau în castelul Neu Wied. După închiderea expoziţiei şi a evenimentului cultural, Principesa Luise zu Wied a donat bibliotecii din Freiburg costumul muscelean, precum şi manuscrisul poeziei „Criticilor Mei”, de Mihai Eminescu, în semn de recunoştinţă şi preţuire. Acestea, precum şi alte obiecte tradiţionale care fac parte din patrimoniul nostru cultural, sunt păstrate şi astăzi ca o mărturie vie a tuturor românilor din exil şi diaspora.

 

„Mihai Eminescu a rămas un subiect care coalizează energiile de la distanţă”


Care este impactul lui Eminescu în rândul comunităților românești din exil? Mai este Eminescu un subiect care să coalizeze energiile de la distanță?

Chipul eminescian din exil este mai puţin cunoscut publicului larg, care a nutrit dintotdeauna sentimente de admirație și dragoste pentru poetul naţional. Valorile culturii române, şi în special opera lui Eminescu, nu au fost uitate, indiferent de vitregiile şi vicisitudinile care au frământat istoria. Astăzi, la 26 de ani de la revoluţie, asistăm la o „conştiinţă a românilor de pretutindeni” care marchează un alt început istoric care îşi caută, parcă, valorile pierdute în spaţiul lumii europene, şi nu numai. Legăturile cu ţara sunt strâns legate de nevoia prosperităţii şi menţinerea valorilor democratice în ţară. Este, cert, un lucru meritoriu, însă, pe de altă parte, asistăm nu de puţine ori la un puternic resentiment naţional,  uitându-se că tocmai unitatea culturii româneşti europene a fost puternic înrădăcinată în Europa de personalităţi marcante ale exilului românesc.

 

Este văzut diferit Eminescu în exil față de diasporă? Care ar fi diferențele?

Tinerii ar trebuie să cunoască cele două fenomene, exilul şi diaspora, distincte prin natura şi cauzele lor, prin mecanismele şi consecinţele diferite care se produc în anumite circumstanţe istorice. De asemenea, să înţeleagă caracterul antagonic al proceselor istorice care au determinat cele două fenomene – pe de o parte instaurarea unui regim totalitar, pe de altă parte democratizarea, deschiderea după evenimentele din decembrie 1989. Am putea afirma că Mihai Emineascu a rămas un subiect care coalizează energiile de la distanţă, deoarece se continuă valorificarea operei şi personalităţii culturale eminesciene în rândul comunităţilor româneşti din străinătate, iar exemplul meritoriu îl regăsim la Viena sau Montréal. Acestea sunt doar câteva exemple despre care ştiu mai multe amănunte. Însă îmi exprim bucuria şi respectul pentru românii care au plecat după anii ’90 şi care continuă ceea ce au trăit şi sperat românii din exil (înainte de 1989), şi anume valorificarea culturii române şi, implicit, a poeziei eminesciene. Dacă ar trăi, probabil, Mihai Eminescu ne-ar spune din nou că „Ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi" (Timpul, 6 decembrie 1881). Faţă de românii din exil, cei care au plecat din ţară după ’90 continuă opera moştenirii culturale a celor dintâi, dar au ocazia să deschidă şcoli româneşti, să înveţe despre poezia emineasciană şi să cultive tinerele talente în spiritul tradiţiilor româneşti peste hotare. Sunt mult mai liberi în a exprima şi valorifica poezia lui Eminescu şi resimt dorul românesc ca pe o constantă a culturii române.

 

Cât timp va exista un exil al românilor, va exista acolo și gândul către Eminescu?

Desigur, gândul către Eminescu va dăinui mereu şi împreună cu cei care au contribuit, prin eforturi nenumărate şi susţinute, la ascensiunea românilor pe vârfurile culturii universale şi la conservarea culturii române în Occident. Am avut prilejul să coordonez, în ultimii ani, câteva proiecte culturale în străinătate, la Biblioteca Română din Freiburg şi la Ambasada României la Berlin, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Berlin. Proiectul cultural „Comori ascunse la Biblioteca Română din Freiburg”, susţinut financiar de către  Departamentul Politici pentru Românii de Pretutindeni, a fost primit cu mult interes şi entuziasm de către comunitatea română, mai ales cea tânără din Freiburg. Apoi evenimentul cultural de la Berlin, Institutul Român din Freiburg – istorie şi perspective cultural-europene, organizat de către IICCMER la Ambasada României la Berlin, a înregistrat un public numeros din partea comunităţii de români, dar au participat şi personalităţi din sfera societăţii germane care au empatizat cu valorile şi tradiţiile culturii române. Unul din obiectivele acestui proiect cultural a fost de a aduce la cunostinţa publicului din capitala Germaniei importanţa şi rolul instituției culturale româneşti din trecutul istoric al exilului, care a păstrat, de-a lungul timpului, valoroase lucrări şi documente istorice, ediţii de carte şi manuscrise vechi, cum a fi şi manuscrisul Criticilor mei al lui Mihai Eminescu. Revenind la poezia eminesciană despre dor, putem spune că ar putea fi un motiv suficient de introspecţie colectivă pentru a găsi acele soluţii prin care România să-şi contureze un viitor în unitate, în echilibru, evitând decalajele între românii dn ţară şi cei din afara graniţelor. Exilul şi apoi diaspora au o identitate proprie, dar şi una comună, iar noile contexte politice şi culturale au favorizat o dinamică pozitivă în acest sens.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe