Distorsionarea adevărului în cazul proiectului de lege privind Casa Regală

Alexandru Muraru Publicat la: 17-06-2016

Am citit cu surprindere și cu mâhnire câteva reacții legate de știrea privind o lege specială privind statutul Casei Regale, precum și așa zisa „scrisoare-deschisă” a doamnei Marilena Rotaru adresată Alteței Sale Regale Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române. Dincolo de faptul că un mesaj de o asemenea duritate nu poate fi astfel redactat și transmis într-o asemenea manieră, în public, acesta surprinde printr-o serie de inexactități, distorsionări ale adevărului, exagerări, dar și prin foarte multă lipsă de cunoștință a subiectului în cauză.

Am explicat în câteva studii și articole succesive modul și momentul în care România are nevoie astăzi, aproape 70 de ani de la abdicarea forțată a MS Regelui Mihai, la 26 de ani de la prăbușirea comunismului, de o casă regală instituționalizată, cu un rol definit de statul român și societatea românească, un cadru care să-i statornicească pentru totdeauna rolul și misiunea. Nu mai reiau principalele argumente, deși ele ar merita expuse, din nou, pentru a nu zădărnici eforturile familiei regale de se face înțeleasă și percepută până la ultimul argument.

Casa Regală s-a văzut în ultimii 26 de ani și cu predilecție în ultimii 15 ani în imposibilitatea de a desfășura toate proiectele de diplomație publică, de reprezentare, de participare în acțiuni sociale, cu rol economic și simbolic în beneficiul românilor, în interiorul și în afara granițelor, din pricina lipsei unui cadru legal (personalitate juridică proprie), de o așezare într-un statut oficial dat, nu de politicieni, ci pentru români și în beneficiul țării.

Casa Regală a României este un caz unic în Uniunea Europeană din perspectiva unei familii nedomnitoare care are atâtea angajamente publice, beneficiază de atâta simpatie și notorietate, încât rolul său legal și instituțional nu poate rămâne în avanpremiera trecutului și a tradițiilorNu poate rămâne fără progres, nu poate rămâne la nivelul anilor 90, nu poate stagna, nu poate rămâne într-un perpetuu rolde ambiguitate din perspectiva statutului său recunoscut de statul român și de instituțiile românești.  Susținătorii monarhiei au sperat mereu la o reîntoarcere pe tron a Majestății Sale Regelui sau o întronizare a Principesei Margareta. Iar ultimii 26 de ani de ani au demonstrat că familia regală este pe deplin validată de români, de generații întregi, de istorie, încât rolul și anvergura sa nu pot fi știrbite de nimic. O victorie imensă a ideii monarhice și a casei regale.

Familia Regală este văzută de români ca având nevoie de o implicare mai puternică în viața instituțională a țării. Provizoratul, lipsa de predictibilitate nu sunt caracteristice niciunei societăți avansate. Dezvoltarea democrației nu înseamnă eludarea instituțiilor, ci construcția lor.  

Acest subiect privind un cadru legal pentru casa regală s-a născut de fapt încă de la sfârșitul anilor 90, din nenumăratele discuții legate atunci de vizitele interne și externe ale MS Regelui Mihai și ale familiei regale, care trebuiau susținute, asumate și sprijinite de statul român. Cum se putea face acest lucru? În nenumărate cazuri, acest sprijin a fost informal, fără un cadru legal precis. Iar în anii 2000, o instituție unică în statele candidate la aderarea la NATO și UE – Biroul Reprezentantului Special al Guvernului – a dat plusvaloare efortului colosal al familiei regale de a pune pe harta lumii România, un succes incontestabil prea puțin înțeles și folosit ca exemplu de bună practică.

Din nefericire, Dna Rotaru nu cunoaște contextul politic și instituțional în care această idee a luat naștere. Au existat în ultimele luni numeroase discuții la nivelul principalelor instituții ale statului român, la nivelul casei regale, între familia regală și liderii partidelor parlamentare, personalități ale societății civile, privind oportunitatea unui asemenea subiect. O continuare a eforturilor familiei regale de a se implica și mai mult și mai activ în nenumărate proiecte sociale, economice, culturale. Un potențial important de recunoaștere internă și externă, un pas mare înainte pentru societatea românească.

Când România are un Executiv tehnocrat, un președinte ales democratic de altă culoare politică decât majoritatea parlamentară și un legislativ cu grupuri parlamentare diverse, de ideologii liberale, social-democrate sau populare și când toate aceste forțe susțin acest proiect de instituționalizare a casei regale, înseamnă că elitele politice nu mai pot nega rolul casei regale sau valoarea inestimabilă a acesteia.

Când statul român pregătește o lege specială prin care să recunoască oficial casa regală, acest lucru nu poate fi privit decât în beneficiul regalității și al patrimoniului său incomensurabil. Dacă toate partidele politice privesc cu deschidere și sprijină acest proiect, nu înseamnă oare că acesta se bucură de legitimitate? Cetățenii își exprimă opțiunile politice prin reprezentanții pe care îi trimit în parlament, iar partidele sunt expresia voinței lor politice, însumează capitalul lor politic, de delegare a reprezentativității. 

Este România mai democratică, mai predictivă, mai liberă și mai reprezentată dacă nu are o casă regală al cărei statut să fie consfințit votat printr-o lege specială?

O lege pentru Casa Regală nu împiedică prin absolut nimic aspirațiile monarhiste ale societății românești. Acest proiect de lege va ocroti casa regală de cei care ar încerca uneori să-i știrbească statutul, să-i nege meritele și să îi nege utilitatea sau implicarea în viața statului. Un model similar în Muntenegru funcționează de 5 ani și el a dus acolo la rezultate remarcabile, unice în Balcanii de Vest și în Europa. Statul muntenegrean va adera în acest an la NATO și în alți câțiva la UE, intrând astfel în cea mai benefică perioadă de stabilitate și prosperitate din istoria sa.

Dna. Rotaru nu este probabil la curent cu declarațiile de ieri ale prim-ministrului Dacian Cioloș care, din câte cunosc, nu este nici membru al PSD, nu a luat parte nici la mineriade, nu a blocat nici accesul Regelui în anii 90 și nici nu a fost decorat de casa regală: Noi lucrăm deja cu Casa Regală, de mai multe săptămâni, în urma unor idei şi propuneri care au venit din partea dânșilor, lucrăm la o astfel de propunere. (…)Urmează să discutăm detaliile. Dar a existat această solicitare şi din partea Casei Regale de a stabili un cadru juridic legal care să delimiteze foarte clar şi precis rolul şi contribuția pe care Casa Regală poate să o aibă în societatea românească. Vom veni cu câteva idei, cu câteva propuneri şi, sigur, propunerea va fi supusă dezbaterii parlamentare.”

Așadar, acest proiect de lege NU este asumat de un partid politic, nu este concepția PSD sau a unei alte formațiuni. Este un proiect care aparține casei regale, în exclusivitate și pe care îl vor sprijini atât puterea Executivă, cât și cea Legislativă. Discuțiile cu actorii politici în orice democrație sunt nu numai firești, dar și necesare.

Scrisoarea deschisă a doamnei Rotaru este o probă de atac indecent la adresa familiei regale. Nu un atac de tip nou. O cărămidă aruncată spre Palatul Elisabeta din partea acelorași oameni, acelorași „susținători”, acelorași „monarhiști”, vajnici luptători pentru progresul casei regale și pentru restaurație. Ei au făcut de multe ori la fel de mult rău ca cei care au văzut în casa regală o uzurpare a democrației originale românești din anii 90 și a republicii.

Iată ce spunea MS Regele acum mai bine de un deceniu, la 26 ianuarie 2004 printr-un mesaj istoric adresat societății civile, față de aceleași tipuri de atacuri:

„Mulți dintre voi s-au întrebat de ce am acceptat, în ultimii trei ani, să particip la unele evenimente la care prezența mea ar fi fost de neconceput, în anii dinainte.

Aș vrea să vă împărtășesc un principiu de la care nu m-am abătut niciodată:  A ierta nu înseamnă a uita.

De la bun început am înțeles să fiu Rege pentru absolut toți românii, și pentru cei aflați în pribegie, și pentru cei mulți de acasă.  Niciodată, nici măcar în clipele cele mai contradictorii de după decembrie 1989, eu nu mi-am îngăduit să divizez, în sufletul meu, românii, nici după trecutul lor, nici după faptele lor. Am judecat, am încercat să îndrept lucrurile, uneori i-am criticat aspru, dar nu i-am împărțit niciodată pe categorii.

În cei peste șaizeci de ani în care am făcut față istoriei și demenței continentului, puțini mi-au stat alături, în momente grele.  Cel puțin în România, a fost aproape un obicei să rămân singur în clipe cruciale, din 1940 încoace.  Așadar, nu cred că există nici măcar un singur om în viață, pe acest pământ, care să aibă dreptul moral de a-mi cere socoteală.

Ceea ce eu, familia mea și țara au pierdut în anii comunismului nu este măsurabil.  Nu se poate, deci, pune problema ca eu să primesc avantaje materiale, de la nimeni.  Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali și de demnitate națională.

Trebuie să se facă diferența între o formațiune politică sau o organizație civică și Casa Regală.  Deși se află adesea în lumina acelorași reflectoare, aceste instituții fac lucruri cu totul diferite, ca esență.  Diferența trebuie să fie pricepută și în 2004, chiar dacă ochiul public a pierdut, în patru decenii de comunism, acest discernământ. Casa Regală este o instituție unică, o construcție complexă, de esențe diverse și profunde, care se va adapta, în mod potrivit, timpului de azi.”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral