A doua carte de la Vama Veche

Simona Preda Publicat la: 27-06-2016

Cristian Pepino, A doua carte de la Vama Veche, Editura Humanitas, București, 2016

 

Iată că al doilea volum al cărţii cu miros de mare al lui Cristian Pepino nu s-a lăsat așteptat foarte mult, ba chiar îl continuă pe cel precedent, purtându-ne – din perspectiva reperelor spaţio-temporale – tot pe ţărmul dobrogean al Mării Negre.
Oarecum, și personajele ne sunt familiare, sunt tipologii bine definite, sunt acei bon viveurs ai anilor ’70, îndrăgostiţi de mare și cu tinereţe multă pe chipuri și în suflete: „Cei care îndrăgeau atmosfera de la Vama – Doi Mai erau un anumit tip de oameni. Din cauza asta se formase un fel de comunitate, în care nu existau limite de vârstă. Noi, care eram pe-atunci mai tineri, primeam de la cei mai mari nu numai tot felul de informaţii culturale, dar și un model de comportament. Învăţam să trăim și să gândim într-un anume fel, diferit de modelul societăţii de atunci” (p. 10). Pasajul reprodus, elocvent pentru starea de spirit a unei generaţii, poate fi considerat crezul sau mottoul sub care debutează volumul, iar protagoniștii – autorul și „gașca sa” – sunt tineri, sunt culţi, sunt nonconformiști, joacă pétanque, whist și canastă, îl critică uneori pe Ceaușescu, stau la cozi pentru un tacâm de pui, culeg midii, beau vin și uneori bere acră, ascultă muzică bună, încearcă să se strecoare printre rigorile unui sistem închistat, își trăiesc la maxim viaţa, sunt hippy și, ca să reiau o sintagmă foarte des apărută în pagini, nimic atunci nu era „nasol”.
Nu este construită neapărat cronologic, nu are un reţetar prestabilit și nici un algoritm, dar ca zonă ne situăm tot în Doi Mai, Vama Veche, Mamaia-Sat. Poveștile se succed lesne, iar autorul rememorează cu talent, punând în joc o magistrală recuzită senzorială, plină de savoir-faire, plecând de la diverse episoade și întâlniri. Ritmul este alert și există o anumită vivacitate, oralitate a naraţiunii. Poate mai mult decât în primul volum, este mai simţită prezenţa Cristinei Pepino – de multe ori, un personaj/autor care iniţiază, conduce, dă replica, întreabă, concluzionează, refuză sau se bucură de o situaţie, ba chiar din replicile sale se construiește mai departe firul naraţiunii.

A doua carte de la Vama Veche este un volum cu mai mult dialog, umor de situaţie, dar și de limbaj decât precedentul. Episoade cum ar fi „Cenaclul Flacăra la Constanţa”, „Lucraţi sâmbătă?”, „Ilegaliști într-o grămadă de pepeni muraţi”, „Cu Aristide la mare”, „Tăcerea guvizilor”, „Hecuba la Guvidarium” („ne terminaserăm treaba, fetele fuseseră biciuite și acum stăteau tolănite pe nisip, așteptând să li se mai facă și altceva”), „Spitalul de urgenţă – variantă autohtonă” („– Ai mai fost operat de apendicită? – Nu, am zis. – Păi, vezi? Ce strică o operaţie?”), „Inefabil” („Mă uitai consternat împrejur ca să văd și eu ce îi plăcuse lui Mugur. Dar altceva decât scaieţi, case sărăcăcioase și pământ belit n-am văzut”) demonstrează din plin și confirmă faptul că, dincolo de îngustimile unui regim obtuz, viaţa era trăită cu toată frumuseţea și candoarea. Și o mare parte a acestei frumuseţi stă în prietenie, în relaţiile dintre oameni.

Cristian Pepino ne propune și de această dată pasaje cu o coloratură literară extrem de interesantă și senzorială, iar un lucru e cert: dragostea pentru mare nu se stinge niciodată („Pe vechile hărţi de navigaţie, locul în care e acum Vama Veche se numea Bizonia. Și asta nu pentru că pe-aici ar fi tropotit turme de bizoni împodobiţi cu coame întunecate, răscolind cu suflarea lor ca vântul fierbinte nisipul sau colbul, adulmecând după zveltele bizoance care se aruncau în mare, desfăcându-și spre soare, pentru o clipă, vulvele roz ascunse de plete mătăsoase, așa cum s-ar crede…” – p. 182).

Benevol sau nu este și un demers de recuperare, întrucât povestirea în sine propune un decupaj din timpul comunismului românesc – undeva pe la sfârșitul anilor ’70 –, într-un moment când virulenţa propagandei se mai domolise puţin. Faţă de genul acesta de memorialistică, atitudinile se repliază în funcţie de implicare: unii (respectiv cei invocaţi în contextul volumului, acea „gașcă de doimaiști și vamaiști”, care îi sunt foarte dragi autorului) retrăiesc pur și simplu momentul, alţii cunosc sau recunosc situaţiile (situându-se faţă de acest demers ca fiind acea alteritate care dorea confort și care pleca la Eforie la hotel, unde îi putea asculta în liniște pe Johnny Răducanu sau pe Moculescu) și, în fine, pentru mulţi dintre noi, nu neapărat contemporani cu povestirile, volumul recuperează un timp, salvează memoria colectivă a unor generaţii, locuri și obiceiuri. Este în sine o carte despre un model evazionist, despre o anumită zonă în care limitele libertăţii se trasau după altfel de coordonate. Este o carte vie, caldă și optimistă, care se citește dintr-o suflare și care incită ca un fir subţire de odgon pe care ești tentat să-l tragi din nisipul ud și bătătorit de pe plaja din Vama Veche (vezi povestirea „Năvodul”)…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe