Fotbalul și scepticismul european

George Bondor Publicat la: 28-06-2016

Într-un text care a dat mai apoi titlul unui volum de eseuri, Adriana și Europa, Alexandru Călinescu vedea în Adriana, frumoasa și vremelnica soție a fotbalistului francez Christian Karembeu, simbolul spectacolului pe care fotbalul îl genera în anul 2000, atât pe teren, cât și în tribune. Adriana era un manechin celebru, probabil mai competentă în domeniul ei decât era fotbalistul în al său, aflat mai mult pe banca de rezerve la Cupa Mondială. Oricum, era celebră cel puțin datorită faptului că deținea recordul celor mai lungi picioare (1,24 m, pentru cei care țin la rigoarea științifică). Cine își amintește acel campionat știe că fotbalul jucat era spectaculos, iar atmosfera din tribune, fantastică. Spectatorii aveau chipuri mai degrabă zâmbitoare decât încrâncenate, cameramanii alternând cu pricepere imaginile spectacolului din teren cu ale celui din tribune.

La Campionatul European de Fotbal din acest an, desfășurat în Franța, parcă nimic nu mai este la fel. Deși spectatorii trăiesc meciurile cu mare intensitate, crizele succesive prin care a trecut Europa în ultimii ani și-au lăsat amprenta asupra tuturor. Strălucirea de altădată nu se mai vede aproape deloc. Poate de vină este frica de atentatele teroriste sau poate scepticismul, intrat adânc în fibra bunilor europeni. Un scepticism care se citește pe chipurile spectatorilor (mai puțin pe ale rușilor, dornici de bătaie la sânge cu ultrașii britanici). Dar poate mai e ceva: fotbalul nu mai este, în genere, atât de spectaculos precum era în urmă cu câțiva ani. Acest lucru poate surprinde, dacă ne amintim stilurile echipelor care au dominat fotbalul la ultimele competiții majore. Spania a făcut spectacol, Olanda la fel, iar Germania a ajuns din nou campioană doar când a îmbinat organizarea cu tehnica, mai ales a fotbaliștilor de etnie polonă, turcă etc. Probabil o figură distinctă a făcut doar Italia, care a știut mereu să se organizeze ca o armată, din care ies în evidență, în momente de explozie pură, jucători extrem de talentați. Din toate acestea, parcă au rămas doar organizarea, efortul brut, munca asiduă. Iar publicul, mai radicalizat etnocentric ca urmare a crizei UE, nu mai e interesat de spectacol, ci de rezultate concrete, obținute cu orice preț. Nici fotbalul, nici tribuna nu mai sunt luxuriante, expansive, baroce. La fel ca economiile și societățile europene, naționalele de fotbal își gestionează cu parcimonie posibilitățile, nefăcând risipă inutilă de resurse. Recluziunea, comprimarea, economisirea, închiderea, tatonarea, prudența – simptome ale noii metafizici a vidului – au luat locul bogăției risipitoare ce a caracterizat în trecut societățile și culturile axate pe spectacol.

Scepticismul european se vede și în ușurința cu care fotbalul a ajuns să preamărească munca bine organizată. Și nu doar fotbalul, ci și cultura și-a format reflexul de a fetișiza munca. Artistul nu se mai consideră creator, ci muncitor. Nu mai creează, ci produce. Și nu face asta el însuși, ci mai curând dă expresie forțelor sociale (și ideologice) de producție, de care se simte mult prea dependent (fără a ști însă prea bine istoria artei). Crezând că deconstruiește capitalismul târziu, cu toate efectele lui maladive, adulatorul muncii nu face decât să celebreze sistemul cu care crede că se războiește. Căci munca nu poate fi organizată decât din exterior, de cei care conduc sistemul, la fel ca într-o corporație. Gândită ca simplă organizare, ea este unul dintre modurile cele mai perverse în care se exercită dominația. Astăzi, munca nu mai poate fi separată de câmpul eficienței, al utilității și al calculabilului, decât dacă redevine creație, invenție, învestire a sensului, deci libertate. Fotbalul are și el nevoie, din nou, de poezie și idealism, de gratuitate și imprevizibil, de lacrimi și de zâmbete. Așadar, de Adriana.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral