Viața < Literatura

Krista Szöcs Publicat la: 28-06-2016

Finalizându-și seria de Supraviețuiri, Radu Cosașu publică anul acesta Viața ficțiunii după o revoluție, semnându-se atât cu pseudonimul cunoscut, cât și cu numele Oscar Rohrlich, aceasta fiind doar prima dintre „debarasările” cu care ne vom întâlni pe parcurs. Încă de la începutul lecturii m-a urmărit un pasaj din Sentimentul unui sfârșit: „Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viața nu avea să semene cu Literatura”. Cu cât avansam, mi se confirma faptul că, pentru Radu Cosașu, Literatura a fost mereu mult mai importantă decât Viața. Citatul de mai sus din Julian Barnes poate fi adaptat atât primei părți, unde autorul trimite scrisori unui fiu inexistent din Groenlanda, cât și părții a doua, unde Oscar Rohrlich primește câteva epistole din partea fostului șef al cenzurii din România, ideile celor două fiind convergente și cu trimitere directă la tot ceea ce ține de utopie. M-am folosit de termenul debarasări din simplul motiv că toate aceste epistole dau impresia unei justificări sau unor explicații acolo unde nu au fost acordate și, chiar dacă majoritatea destinatarilor sunt inexistenți, această modalitate abordată de autor ne convinge încă o dată că cel mai bun mod de a lua o pauză din realitate este evadarea în ficțiune, pentru că „o adevărată ficțiune nu seamănă cu viața reală”.

Prima parte a cărții, „Radu Cosașu și fiul lui inexistent”, cuprinde o serie de scrisori către un fiu (inexistent) stabilit în Groenlanda, pe un bloc pe gheață amenințat cu topirea, din cauza încălzirii globale. Dacă la început tonul scrisorilor e unul calm și cuprinde în mare parte discuții despre literatură și despre filme sau rememorări ale unor momente petrecute împreună, acestea devin, cu timpul, tot mai tensionate. Tatălui i se reproșează faptul că nu a trăit decât pentru literatură și politică și nu a știut să fie un tată afectiv: „Faceți din toate literatură și, simultan, politică! Sunteți incapabil să înțelegeți că mai există și altceva decât literatură și politică”. Aceste scrisori sunt citite și de alte personaje, care ajung să-i răspundă autorului (în locul fiului), personaje existente sau nu, care ajută la dezvoltarea acțiunii, epistolele transformându-se astfel într-un roman, așa cum scrisorile Sașei și ale lui Volodia din Scrisorarul lui Mihail Șișkin sunt un roman perfect despre război și dragoste. Într-una dintre scrisori reușim să aflăm de ce fiul inexistent a ales tocmai Groenlanda, iar acest pasaj este unul remarcabil prin naturalețea cu care este descris și prin emoția pe care o transmite cititorului, indiferent că acesta cunoaște sau nu filmul. Astfel, Radu Cosașu îi scrie fiului să-și amintească ziua când au fost să vizioneze filmul Nanuk la Cinemateca și el avea doar 13 ani. Nanuk era un eschimos din zăpada nordului canadian, iar scena de care am amintit este una în care Familia și Grija sunt rolurile principale. După ce au văzut filmul, fiul inexistent a spus intimidat că nu îl va uita niciodată și iată cum, fugind de regimul comunist și de politica opresivă a României, a ales să emigreze tocmai în Groenlanda, locul unde credea că ar putea găsi acea scenă din Nanuk.

În partea a doua a cărții, „Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii”, Artur Reznicek, un „comunist dostoievskian prins între remușcări și justificare”, îi scrie o serie de epistole lui Oscar Rohrlich, în cea mai mare parte pentru a-și explica cenzurile impuse scrierilor lui Radu Cosașu, dar și pentru a se „debarasa” de remușcări. În această parte, referințele politice sunt mult mai numeroase, iar cele literare se învârtesc în jurul scriitorilor judecați că ar fi marxiști sau antimarxiști, comuniști sau anticomuniști. Reznicek face referire la Hrabal, pe care îl numește apolitic, la Kundera, la Platonov și la alți scriitori la fel de importanți, nelipsite fiind încheierile cu „Addenda”, însemnări folosite de Radu Cosașu și în celelalte Supraviețuiri.

Acest roman în două părți mi-a demonstrat faptul că justificările sunt necesare atunci când viața este numai ficțiune, lipsind din raport realitatea, și că din orice traumă, fie ea existentă sau inexistentă, se poate face literatură – și încă una de cea mai bună calitate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe