Prin lentila realității, prin lentila ficțiunii

Andrei C. Șerban Publicat la: 28-06-2016

Chiar și după lectura recentei sale cărți, Viața ficțiunii după o revoluție, Radu Cosașu (care semnează volumul amintit „în colaborare” cu Oscar Rohrlich – propriul său pseudonim) rămâne un scriitor alunecos și subtil, ale cărui itinerarii livrești, notații ironice cu inteligente doze de discurs colocvial surprind nu prin autenticitatea și tăietura precisă a șablonului narativ, cât prin pistele multiple de lectură cu care te poate amăgi.

 

Dincolo de structura (pseudo?)epistolară, cartea semnată de autorul Supraviețuirilor repune în discuție procesul de disimulare reciprocă a ficțiunii în spatele realității, problematica propusă aici fiind astfel în ce măsură matrița realității rezistă aliajului ficțional care se străduiește să umple golurile, alveolele de singurătate și de claustrare ale individului sau în ce măsură mulajul ficțiunii poate șlefui monolitul realității brute în mici artefacte ale universului imediat. Indiferent de răspunsul pe care fiecare cititor îl poate găsi în acest roman/confesiune/jurnal de lectură/autoficțiune, cartea lui Radu Cosașu definește, nu în ultimă instanță, o tentativă de regândire a codurilor de interacțiune cu cotidianul. Altfel spus, întregul text „vorbește” despre o criză a limbajului, despre o neputință a înțelegerii realității prin însuși mecanismul său social. Realitatea este dincolo, căile de acces și codurile sunt găsite pe cont propriu. Naratorul lui Radu Cosașu, „inexistent”, dacă ar fi să ne luăm după emblema atribuită anumitor personaje de autorul însuși, este, prin urmare, pus în situația de a-și identifica propriul mijloc de acces în straturile de profunzime ale cotidianului, de a-și delimita propriul limbaj, prin a cărui lentilă să poată filtra cinetica spațiului exterior. Referințele livrești și cinematografice, folosite mai degrabă ca un scut în fața unei realități ce nu se mai întrevede de atâta realism ori a unei existențe sufocate de atâta existențialism, propun scheme discursive de înțelegere a necesităților organicului: „Eu te iubesc fiindcă tu urăști filmele cu care te iubesc pentru a te convinge că viața e un film, lumea e cum e și ca dânsa suntem noi”, admite cu exasperare naratorul în fața unei soții (poate la fel de inexistente ca și el) devotate pragmatismului. Prin astfel de inserturi rupte din jurnalul unui iubitor de artificiu, profunzimea limbajului artistic concurează cu însăși autenticitatea faptului divers, inexistentul copleșește prin consistență existentul, în timp ce viața nu pare decât stadiul embrionar al unui homuncul ficțional.

Fără să desconsiderăm aluatul epic al cărții de față, o lectură interesantă a acestui text vizează nu consistența, carnalitatea personajelor, cât evanescența lor, obiectele atinse și abandonate de acestea, în procesul de aneantizare ficțională la care s-au supus. Naratorul, tatăl, se adresează unei absențe, fiul, fotografiind cu precizie urmele trecerii sale asupra anatomiei obiectelor ce-i poartă amprentele. Într-unul dintre episoadele de melancolie dulce-amară a textului semnat de Cosașu, ultima carte lăsată de fiu pe birou chiar înaintea plecării sale devine un soi de artefact sacru în fața căruia tatăl își ridică paharul. Într-un bizar proces de validare a realității prin filtrul limbajului artistic ce invocă artificiul, ereditatea livrescă substituie paternitatea biologică, tot așa cum cartea substituie cititorul, iar metafora substituie emoția.

Regândind această confesiune epistolară pornind de la punctul de vedere al lui Isaac Babel, pe care Cosașu îl amintește chiar la începutul textului său, pentru scriitorul român, realitatea este ficțiunea unei ficțiuni, în același timp în care ficțiunea este viața unei vieți. Revoluția (una dintre ele, cel puțin) despre care amintește Radu Cosașu se dă tocmai pe acest teren. Cu alte cuvinte, pare să problematizeze autorul de-a lungul mărturiei sale, disputa cu privire la primordialitatea faptului sau a ficțiunii este încă neelucidată. Tot astfel cum necesitatea apariției cuvântului conduce mereu spre o dilemă asemănătoare: oare cuvântul este un instrument de a certifica realitatea, de a o sublima în ficțiune sau doar un șiretlic ce ne privează de cunoașterea însăși? Dar asta e deja literatură.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe