Cenzura, vodca și ardelenii. Pardon, și ficțiunea

Ioan Șerbu Publicat la: 28-06-2016

Ca să mai scrii azi o carte despre comunism mi se pare că ai trei variante: ori prezinți o lucrare de o solidă factură științifică, precum Vladimir Tismăneanu, ori editezi colecții inedite de mărturii, în genul Ioanei Pârvulescu, ori te numești Radu Cosașu și propui, prin intermediul Poliromului, Viața ficțiunii după o revoluție, un roman epistolar. Suntem în prezența acestui din urmă caz, iar Cosașu îndeplinește cumva așteptările: reia și răsucește în lumină retrospectivă evenimente dinainte de ’89 cu aceeași grație nonșalantă ca în Supraviețuiri, luând, cu al său motto, totul în tragic și nimic în serios, sub formala acoperire ficțională.

 

Pe scurt, fiul inexistent al lui Cosașu, emigrat în Groenlanda, se ocupă cu topirea ghețarilor și folosirea apei obținute în producția de vodcă. Fiul inexistent nu a învățat la școală despre Ibrăileanu și Zarifopol, nu suportă literatura și politica – atât de drag-constrângătoare tatălui – și nici nu prea apreciază nuvelele acestuia din urmă. De altfel, pe tată îl găsește deseori de-a dreptul insuportabil: orgolios, calofil, nostalgic, datat, egocentric – și adjectivele pot continua. Aceasta e schela pe care Cosașu edifică prima parte a cărții. Dialogul cu acest corespondent incomod, ales special nu ca disclaimer, ci ca un prim lector (instanță) critic(ă), îi permite tatălui să rememoreze în siguranță episoade din cei 45 de ani de iluzii și opinii mai mult sau mai puțin justificate. Ce s-a trăit s-a trăit, pare să spună, iar viața unuia nu poate fi judecată de la peste jumătate de secol distanță. Totuși, Cosașu e primul ce repune în discuție, iar și iar, alegerile unui tânăr pe care-l cheamă ba Radu Cosașu, ba Oscar Rohrlich, ba care semnează cu pseudonimul Radu Costin. Astfel, printre cronici de film sau recomandări de scriitori trimise către fiu, un fir al cărții e dat de articolele de tinerețe procomuniste ale autorului, culese acum ficțional de o fostă logodnică inexistentă a fiului inexistent, într-o viitoare Antologie a rușinii în presa românească (1948-1989). Textele cu pricina au ele însele un traseu aventuros, ajungând din România în Islanda, apoi în Israel și înapoi în Islanda – dacă nu cumva trec și prin Roma, prin mâinile mamei inexistente a fiului inexistent. A, nu v-am zis nimic despre mamă? O veți regăsi alături de alte personaje, unele mai inexistente decât altele – ba amici de-ai fiului, ba prietene de-ale tatălui –, care participă toate la această, de-acum, discuție deschisă.

Nu știu dacă a intenționat Cosașu să readucă în memorie inexistența (că tot am abuzat de acest cuvânt) oricărui secret al corespondenței în perioada comunistă sau doar a poziționat în spatele fiecărui fragment dureros din trecut câte un personaj pe care l-a făcut să coboare în aula epistolară. Cert e că are un eficient efect dramatic: comunitatea destinatarilor și a expeditorilor se împarte încet în două tabere, una a radicalilor, a generației internetului, a celor care au „făcut” Piața Universității, care nici nu vor să audă de rezervația unde părinții și compromisurile trăiesc împreună și, pe de altă parte, tabăra părinților și a compromisurilor, susținută de cei mai proaspeți capitaliști de după ’89: oportuniștii. În orice caz, această primă parte se va termina între concursuri de bridge și decese, în cea mai astringentă ironie.

Partea a doua a cărții e păstrată pentru o răfuială mai veche între Cosașu/Rohrlich și cenzură. Scrisorile vin doar de la Artur Reznicek, fost, dar temut șef al cenzurii vechiului regim. Substituirea e interesantă și dă câteva răspunsuri unor curiozități. Plăcerile unui cenzor: firește, accesul la cărțile și filmele interzise, de care se bucura realmente cu ajutorul unui instinct artistic cultivat, involuntar și paradoxal, prin prisma meseriei. Două situații trebuie extrase, pentru că prea sunt tragicomice. Cenzorului îi place foarte mult un film, fără nici un derapaj ideologic, pe care, înainte să-i dea drumul în cinematografe, i-l duce la vizionat lui Ceaușescu. Ceaușescu conchide: o porcărie. Filmul merge la topit. Și a doua: cenzorul citește o carte, corectă, „pe linie”, căreia nu-i dă însă „bun de tipar” deoarece nu avea nici o valoare artistică. Neplăcerile unui cenzor, desigur, se pot bănui: riscul asumat de a permite un material ușor interpretabil, scandalurile după scăparea în presă a unor articole și așa mai departe. De subliniat mai este că, în această a doua parte, Cosașu îi permite deformației profesionale a cenzorului să-și facă mâna absurdo-simbolic: cenzorul se cenzurează pe el, hașurând anumite cuvinte sau chiar propoziții.

Din alt punct de vedere însă, îndepărtarea din această a doua parte a instanței critic-satirice (i.e. a fiului inexistent) duce la ușoara tocire a spiritului (auto)ironic și la o oarecare monotonie. Pare că trimiterile și referințele se adresează mai mult cunoscătorilor, celor care, măcar pentru câteva luni, au purtat la gât o micuță și îndepărtată cravată roșie. De unde și întrebarea la un moment dat pertinentă a cenzorului, care mă dispensează să adaug orice comentariu: „Azi ar mai ști cineva pe cine și ce parafrazez?”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe