Timp și migrație în „lumea de dincolo”

Emanuel Grosu Publicat la: 28-06-2016

Călătoria în Terra repromissionis Sanctorum (recte, în Paradis) din Navigatio sancti Brendani abbatis (anonim, sec. IX-X) – o immram, versiune creștină (începând cu sec. al VII-lea) a legendelor celtice irlandeze, ale căror toposuri le păstrează în substrat, așadar sinteză de elemente specifice și culturii creștine, și celei „păgâne” –, deși respectă un pattern cronologic liniar, lasă totuși loc unor sincope temporale care scindează ordinea trecut-prezent-viitor. Reperele cronologice ambigue vizează durate, sărbători sau ore cu valoare adesea simbolică, nefăcându-se referire la reperul cronologic prin excelență, nașterea lui Cristos. Un caz aparte îl reprezintă contractarea (dilatarea) timpului (cap. 1 și 38): 15 zile în Paradis echivalează cu un an din lumea noastră. Această distorsiune marchează diferența între două condiții existențiale: cea anterioară căderii și cea ulterioară.

Ea ar putea avea la bază definirea psihologică a timpului ca „extensie a sufletului” (Augustin, Confesiuni, XI: distensio animi): în contexte atât de diferite cum sunt Paradisul și lumea noastră, sufletul este afectat diferit – de aici nepotrivirea în perceperea duratelor; sau condiția de sfințenie anterioară păcatului adamic și starea omului decăzut sunt atât de net deosebite, încât „extensiile sufletului” devin incongruente. La finalul cărții a XI-a a Confesiunilor, Augustin afirma că „nici un timp și nici o creatură” nu sunt coeterne cu Dumnezeu, „chiar dacă unele sunt mai presus de timp”. Situarea în afara timpului, dar și în afara eternității divine corespunde lui aevum: „evul este stabil, iar timpul schimbător” (De div. quaest. LXXXIII), particularitate ce arată că timpul paradisiac din Navigatio… e dator mai degrabă lui Augustin – timp „curge” și acolo, după un alt ritm, dar el nu marchează alternanța între zi și noapte sau altă schimbare, căci această insulă (Paradisul) „cum o vezi acum, așa a rămas de la începutul lumii” (cap. 1) și „astfel va rămâne în toate timpurile” (cap. 38) – decât lui Boethius, pentru care evul este un șir de momente pe care nu le mai unește caracterul neschimbător, rezervat doar eternității (cf. De Trin., IV).

 Și diferența dintre chrόnos și kairόs poate fi o explicație. Măsurabil, cantitativ, chrόnos nu se definește în absența mișcării sau schimbării, care nu sunt percepute în afara spațiului. Aspect empiric al temporalității, divizibil, unidirecțional, e perceptibil potrivit triadei trecut-prezent-viitor. Kairόs este timpul eminamente calitativ, nu poate fi cuantificat și definit în raport cu mișcarea/schimbarea. Din perspectivă teologică, chrόnos este timpul căderii, al condiției dobândite în urma păcatului originar și se identifică cu timpul istoric, omogen și profan al vieții noastre; kairόs este timpul raportat la veșnicie, al coeziunii divin-uman, experiență unică mai presus de timp (chrόnos) sub diverse aspecte: rugăciuni, extaze, profeții etc. Tempus speciale, kairόs este folosit în Biblie pentru a circumscrie temporal interferența dintre divin și uman, valoarea sa fiind dată de intensitatea unirii cu Dumnezeu. În Navigatio…, lui kairόs îi corespund sărbătorile, liturghia etc., dar mai ales acea durată petrecută în Paradis, incompatibilă cu chrόnos, care subîntinde etapele călătoriei.

Din perspectiva legendelor celtice, o explicație e oferită de diferența dintre timpul sacru și cel profan. „Timpul nu este nici omogen, nici continuu pentru omul religios”, pentru că acesta trăiește „în două feluri de Timp”, sacru și profan (M. Eliade, Sacrul și profanul). Dimensiune a acțiunilor umane care nu au conotații religioase, timpul profan poate fi asimilat timpului istoric, chrόnos. Structura sa liniară, șir de momente care circumscriu evenimente mundane, e scindată de intervale ale timpului sacru. În creștinism, timpul profan nu e pe deplin desacralizat: timpul istoric are finalitate „transistorică” – mântuirea; ireversibil, el dobândește o însemnătate aparte datorită ciclicității timpului sacru al sărbătorilor ca reactualizare, în creștinism, a unor momente istorice. Ca și pentru binomul chrόnos/kairόs, timpul profan există în vederea celui sacru („ontologic prin excelență”), perceput ca măsură a vieții spirituale trăite în scopul recuperării unei condiții ontologice superioare.

Ca deplasare între două puncte, călătoria lui Brendan ar trebui să respecte cadranele timpului fizic: înainte, acum și după. Dar Navigatio… este mai ales o călătorie spirituală în căutarea condiției ontologice din „Lumea proaspătă, curată și «puternică», așa cum a ieșit ea din mâinile Creatorului” (M. Eliade).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe