„Străinul” în traducerea Bibliei de la Alexandria (LXX)

Constantin Răchită Publicat la: 28-06-2016

O inspirată delimitare în domeniul traducerilor biblice mi se pare cea pe care editorii francezi au făcut-o în legătură cu traducerea Septuagintei (LXX) din ebraică în greaca veche, realizată în Alexandria secolului al III-lea î.Hr, pe care au intitulat-o La Bible d’Alexandrie. Ea este necesară pentru că în Antichitate, înainte de a fi asumată ca text sacru cu același titlu de creștinismul primar, denumirea Septuaginta era atribuită doar primelor cinci cărți ale Legii lui Moise (conform Scrisorii lui Pseudo-Aristeas), traduse în greacă de către evreii bilingvi aflați în regatul elenistic al Egiptului. Singurele mărturii incontestabile în privința traducerii sunt cele derivate din analiza internă a textelor, păstrate timp de secole în manuscrisele tradiției creștine; ulterior, ele au stat la baza a numeroase traduceri în limbi vernaculare.

Interesul pentru Biblia de la Alexandria (LXX) îmbracă diverse forme, nu numai în cultura europeană, din motive lesne de înțeles. Pentru filologii interesați de traducerea LXX în limbi moderne, dar mai ales de recuperarea sensurilor pe care le implică textul grecesc, existența originalului ebraic pune câteva probleme de metodologie. Orice traducător știe că, dacă va traduce un text dintr-o limbă A într-o limbă B, apoi va retraduce textul din limba B într-o limbă C, sunt puține șanse ca textul din limba C să coincidă semantic cu cel din limba A. Cu alte cuvinte, traducătorul modern al LXX este obligat să decidă dacă va traduce exclusiv din limba greacă sau va căuta sensurile cuvintelor grecești și în limba ebraică. Problema este mult mai complexă decât pare, deoarece lexicoanele biblice s-au confruntat cu același criteriu metodologic atunci când au stabilit sensurile termenilor LXX. Un traducător modern trebuie să caute sensurile textului biblic originar sau pe cele oferite de traducătorii alexandrini? Consecința raportării traducătorului la această problemă, care implică și factori suplimentari (lingvistici și confesionali), o constituie traducerile atât de diferite ale Bibliei în versiunile moderne.

Un bun exemplu în acest sens este modul în care s-a tradus lexicul rezervat „străinului” în LXX. Prima problemă apare la traducătorii alexandrini care s-au confruntat cu echivalarea ebraicului gēr, întâlnit în peste 50 de contexte numai în Pentateuh. Din motive variate, ce țin, probabil, de imposibilitatea de a identifica un echivalent precis, ei au folosit trei termeni diferiți: geiôras, pároikos și prosēlytos. Primul nu este o traducere propriu-zisă, ci o transliterare a formei aramaice care îi corespunde termenului ebraic; al doilea este un anacronism în raport cu sensurile mult mai variate ale originalului; al treilea este o traducere prin stereotipizare. În general, se admite că în Pentateuh prin cuvântul gēr era desemnat orice locuitor, străin sau israelit, care se stabilea într-un teritoriu ce nu-i aparținea de drept și asupra căruia nu avea drepturi de moștenire. Cu timpul, termenul ebraic ajunge să desemneze o adevărată clasă socială, compusă din locuitori proveniți din diferite medii, străini sau nu, dar a căror condiție socio-politică este inferioară celei a autohtonilor, fiind menționați adesea alături de orfani și văduve. În linii mari, termenul ebraic nu desemnează în toate contextele biblice apartenența etnică, ci indică mai degrabă o categorie socială defavorizată, formată și din străini. Optând pentru pároikos, traducătorii alexandrini substituie o realitate semitică cu una specifică elenismului, întrucât termenul implică o serie de sensuri legate de organizarea socială a polis-ului. Pentru perioada elenistică, termenul trece drept sinonimul periecilor din Sparta și al metecilor din Atena. Traducerile noastre îl redau prin „străin”, „pribeag” sau „venetic”, termeni care nu mai implică ideea de ierarhizare socială, definită prin drepturi și obligații. Traducerea lui gēr prin prosēlytos și, ulterior, prin „străin” în variantele moderne, pune serioase probleme semantice, în condițiile în care greaca veche exprima apartenența etnică prin termeni precum xénos, épēlys sau allótrios; mai târziu, prosēlytos îl va desemna exclusiv pe convertitul la iudaism. Povestea este mai lungă și mai nuanțată, dar în lumea antică, în care xenofobia era o realitate, a crede că prosēlytos înseamnă „străin” în toate contextele LXX mi se pare cel puțin o naivitate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe