Agenția (fragment)

Cristian Fulaș Publicat la: 28-06-2016

La etajul patru al blocului jaluzelele sunt trase, acolo nu intră niciodată lumina naturală și totul e creat astfel încât lumina artificială să dea rezultate orice s-ar întâmpla, la orice oră din zi și din noapte: veioze înalte, cu picioare cromate, spoturi de iluminare ce își trimit lumina galbenă exact deasupra fotoliilor confortabile pe care ei stau tolăniți, picior peste picior, supraveghind tot ce se întâmplă în domeniu și notând orice probabilitate pentru a fi apoi luată în discuție în timpul interminabilelor ședințe al căror unic scop e informarea, nu vreo acțiune sau vreo decizie. În dreptul fiecărui fotoliu e așezat câte un mic răcitor, întotdeauna plin cu sticle de bere despre care s-a decis, la un moment dat, că ar fi singurul mijloc prin care observatorii pot evita nebunia. Fusese o ședință lungă – asta era pe la începuturile Agenției –, fusese un moment de cumpănă pentru buna funcționare a lucrurilor: toți cei cinci agenți trebuiseră să decidă care drog ar fi fost cel mai potrivit pentru a evita nebunia realității, a menține luciditatea observației și a păstra intactă capacitatea de anihilare a intrușilor, care puteau veni de oriunde și puteau ataca neștiuți, puteau crea o concurență deloc loială scopurilor bine determinate și puteau duce la apariția unor evenimente neprevăzute, adică puteau interveni în ceea ce era deja decis și, prin mișcări infinitezimale, puteau denatura rezultatele mereu previzibile, ale oricărei acțiuni, generând falsul acolo unde exista un singur adevăr posibil și refuzând dictatura acolo unde se stabilise, prin vot unanim, că ea era singura formă de ocârmuire acceptabilă. La fiecare post de lucru se găsește câte un laptop de ultimă generație, singurul mijloc prin care agenții își pot duce treaba la bun sfârșit. Lumea e împărțită în cinci subcategorii și în cinci zone, fiecăruia revenindu-i aleatoriu sarcina de a supraveghea tot ce se întâmplă acolo. Pe peretele din spate e montat un ecran enorm cu harta lumii, un ecran conectat la toate laptopurile și care se actualizează, în timp real, cu toate rezultatele cercetărilor. Fotoliile sunt dispuse în semicerc, astfel încât fiecare agent să poată vedea tot ce se întâmplă fără a face nici un efort și fără a fi nevoit să își întrerupă munca de observație, fără a trebui măcar să miște un deget. Orice mișcare ce nu e dedicată cercetării sau răului e interzisă în agenție, iar încălcarea regulilor nu a fost niciodată luată în calcul; încă de la începuturi, s-a stabilit că nu există concurență între agenți și că rezultatele lor sunt întotdeauna pozitive, ceea ce a eliminat ideea de rivalitate și a dus la o uniformizare a acțiunilor cum nu s-a mai întâlnit niciodată într-un grup de oameni. Concurența e formată din toți ceilalți, așa s-a decis în ședințele inaugurale și nimeni nu a simțit vreodată nevoia să pună în discuție această propoziție călăuzitoare. Apoi s-au mai spus lucruri importante, printre care: Orice rău făcut celorlalți e justificat; Tăcerea e cea mai bună armă, de preferat oricărei alte forme de violență; Numai noi putem prospera, restul trebuie să conlucreze pentru succesul nostru. S-au formulat și alte reguli, desigur, există un întreg set de propoziții călăuzitoare, dar existența lor e probabilă și esența e conținută în cele enumerate. Oricum, nimeni nu ar vrea să conteste reguli care sunt făcute pentru bunăstarea grupului, și de aceea totul e neschimbat de la începuturi și până astăzi.

Începuturile au fost neclare, nimeni nu ar fi putut estima atunci că acești cinci agenți aveau să se bucure de un asemenea succes în lumea mică și extrem de labilă pe care azi o guvernează. Au pornit de jos, propunând ici și colo lucruri care, prin manevre extrem de inteligente, au ajuns să stea la baza unei generații. O generație de călători, o generație dedicată deplasărilor. În lipsa oricărui nume mai bun, și-au spus Agenția. Conducerea nu s-a schimbat niciodată, dar au știut întotdeauna să aplice cu succes un fenomen pe care, la ședințe, ei îl numesc „satelizare”. Totul e, de fapt, de o simplitate dezarmantă: nou-veniții în agenție își adoră deja șefii, le sunt fideli, nu e deci nimic mai simplu decât comportamentul lor de sateliți ai unui sistem tăcut și destul de irelevant cât să nu capteze atenția nimănui. Cine, în lumea mare, ar sta să se minuneze de niște tineri care vor să se plimbe și să viziteze lumea, care vor să fie iubiți și să urască nestingheriți? Agenții au știut întotdeauna să se prefacă foarte bine, au știut să disimuleze adevărul și să îmbrace ura în veșmintele iubirii, au știut să zâmbească necondiționat și să aplaude orice succes, pentru că, așa cum bine au citit la începuturi, numai minciuna aduce gloria. Aceste patru cuvinte stăruie pe ecran în timpul ședințelor, dar ele nu sunt niciodată rostite,

iar acum ele rulează în liniștea încăperii, liniște întreruptă doar de loviturile ușoare în taste. E una dintre nopțile în care agenții socializează, acele nopți în care trebuie să coboare din cerurile lor neîntinate și să discute cu necunoscuții, cu nevinovații care încearcă, de atâta amar de vreme, să devină sateliți. E ceva straniu în aer, ceva ca o lumină care leagă conversațiile și face ca toate mesajele trimise să fie pozitive, încărcate de o aură strălucitoare. Interlocutorii sunt lăudați, sunt ridicați în slăvi uneori, realizările lor au fost evaluate de agenție și sunt chemați să poarte discuții în vederea unei eventuale colaborări. Nu li se explică nimic, lucrurile sunt lăsate să plutească în îndoiala unei promisiuni aproape niciodată ținute. Dar, odată cu discuția, agenții mai capătă un număr de sateliți și faima lor va crește și mai mult, oferindu-le alte și alte motive de a se deplasa și a cunoaște ceea ce stă să fie cunoscut, faima. Totul curge, degetele capătă o viteză nebănuită și un observator atent ar putea remarca uluit că agenții pot purta chiar și zece discuții simultan, dexteritatea lor incredibilă asigurând fluența comunicării pe toate canalele simultan. O noapte ca asta poate aduce încă douăzeci sau treizeci de oameni noi în jurul Agenției, deci lucrurile sunt tratate cu maximum de seriozitate. Timp de o oră sau două, degetele nu se vor odihni, țigările nu se vor stinge deloc, orice conversație va fi interzisă; fiecare adept câștigat e trimis pe ecranul mare de pe perete, cu profil și fotografia aferentă, urmând ca la sfârșitul rundei de conversații să fie discutate rezultatele și fiecare realizare să fie trecută în portofoliul agentului câștigător. În colțul din dreapta al încăperii, unul dintre agenți – trebuie să spunem că sunt trei bărbați și două femei –, așezat picior peste picior, pune laptopul deoparte și face un semn discret înspre camera cealaltă. O simplă ridicare de mână, nimic spectaculos, dar în penumbra plină de fum a încăperii își face apariția o fată, tânără după toate aparențele, cu mișcări încete și cu o privire în care adorația a ocupat locul tuturor celorlalte sentimente. Se apropie tăcută pe lângă perete, nu ar avea curajul să deranjeze activitatea celorlalți. Se așază în genunchi lângă fotoliu, mâinile ei tremurătoare apucă mâna lui, o sărută, lacrimi curg pe obrajii ei, pieptul îi tresaltă, buzele îi tremură, vibrează toată ca în transă, îi desface pantalonii cu mișcări nesigure, vrea să se ridice să îl sărute, un gest de o brutalitate incredibilă o îndepărtează de fața idolului, se supune printre lacrimi, probabil va mai trebui să aștepte, promisiunea sărutului încă nu trebuie îndeplinită. Execută cu lăcomie, mâinile lui îi împing capul cât mai jos, icnește, această izbucnire de violență e pentru ea un maximum de afecțiune, nimic nu e mai îmbătător decât răul. Ochii ei îl privesc printr-un val de lacrimi de iubire, mâna lui apăsată pe capul ei nu e decât o confirmare a faptului că a devenit pură, că poate fi atinsă, că există. El zvâcnește brusc, ea își reprimă un mult prea natural – și totuși indezirabil – reflex de vomă, închide ochii, el o împinge brusc și fata se prăbușește pe parchet, în spasmele orgasmului. El îi zâmbește blând, piciorul lui împinge pântecul ei, ea se agață și sărută talpa pantofului. Îi face un semn scurt din mână, va trebui să plece. Se târăște pe lângă pereți, ochii ei plânși roagă să mai fie chemată și altădată. Agentul privește visător în întuneric, își încheia pantalonii, își așază laptopul pe genunchi și privește drept în ochii celei care avusese privilegiul să urmărească pe viu această scenă de iubire. Ea are ochii mari, ieșiți din orbite, gâfâie, el intuiește acțiunile mâinii ei, care s-a întins dincolo de marginea ecranului. Îi face un semn din ochi, comunicarea deja funcționează, ea întinde cealaltă mână și coboară camera spre acel loc unde mai înainte ajunsese mâna ei. Desface marginile, centrul e roșu în întuneric, agentul e satisfăcut de ceea ce vede. Din ea adulația aproape curge, va fi o bună adeptă. Zâmbește superior, face un semn de salut din cap, închide fereastra. Încă un punct câștigat, după toate probabilitățile, la următoarea deplasare el va fi cel ce va părăsi Agenția pentru o vreme, într-o lume mai bună și mai strălucitoare, el va vedea reflectoarele de aproape și va fi cel fericit, el, numai el va fi cel care va părea să știe tot despre orice și va împărți dreptatea, or, pentru asta e dispus la nevoie să sufere, să-și distrugă viața, să moară în chinuri, nimic nu e mai valoros decât privirea admirativă a celorlalți, decât sentimentul că, într-o mulțime oarecare de oameni, se află în centru și toate simțurile sunt îndreptate spre el. Iată singura soluție acceptabilă pentru a trăi, alta nici nu îi trece prin cap.

Tastele continuă să-și facă treaba (se știe de multă vreme că uneori ele se mișcă singure, recompunând dialoguri atunci când tiparele repetitive par să indice asta), totul e ordonat în biroul Agenției, nimeni nu spune nici un cuvânt și toți știu că, într-un sfert de ceas, această rundă de înrolări se va încheia. Nu va mai avea loc niciuna până luna viitoare, așadar totul depinde de acest ultim sfert de oră. Va urma o perioadă de decizii foarte grele, perioadă în care, după luni de zile petrecute exclusiv în birou, vor avea loc mult discutatele ieșiri și vor trebui regizate evenimente pentru anul viitor, vor trebui puse în scenă întâmplări care să asigure continuitatea Agenției și să confirme, încă dinainte, caracterul central al acțiunilor celor cinci conducători ai breslei. Chiar dacă la începuturi nimeni nu bănuia asta, în timp, a devenit clar că strecurarea oricărui eveniment aleatoriu în schema lucrurilor nu poate duce decât la tulburări grave de percepție din partea celorlalți; oamenii sunt ușor de deplasat de pe orbita lor și, la fel ca în astrofizică, un mic eveniment poate duce la dezastre și chiar la anularea viitorului cert al lucrurilor, secvență cu totul și cu totul inacceptabilă. Nu pot înțelege asta, spune vocea unuia dintre agenți, pur și simplu nu pot înțelege cum s-a întâmplat așa ceva și trebuie să ne oprim, chiar acum ne oprim toți. Cu câteva comenzi scurte, pe ecranul central de comandă e trimis un profil, apoi o fotografie, apoi un articol de presă. Ochii tuturor se ridică din monitoare, citesc cu atenție, nu schimbă nici o privire. Un nume, o față, o Realizare, un loc, un eveniment. Nici unul dintre aceste lucruri nu fusese prevăzut în schema Realității, nimic nu anunțase acest lucru, până în acel moment, nici unul dintre agenți nu auzise vreodată de omul respectiv. O față comună, încadrată de păr și aparent lipsită de orice defect crucial îi privește aproape sfidător din înălțimea ecranului. În dreapta e trecută Realizarea acestui om, gratificațiile primite, deplasarea la care urma să ia parte. Un gând inacceptabil umple fiecare fir de praf al încăperii, respirațiile agenților se întețesc, privirile lor emană o furie nepământească. Undeva s-a strecurat o greșeală, șoptește o voce feminină, undeva, cineva a greșit. Se lasă pe spate în fotoliu, privește ecranul fără nici o expresie, murmură ceva nedeslușit. În fața ei, unul dintre agenți cercetează cu atenție ceva pe internet. Degetele lui aproape că zboară pe tastatură, mormăie, își dă părul pe spate, aprinde o nouă țigară fără să remarce că are deja una care fumegă în scrumieră. Da, dar de unde a venit? Nicăieri, în toată povestirea inventată de noi, nu a fost pomenit numele lui. Nu am dat nimănui în lucru ceea ce face el, nu a fost promovat, nu a fost ajutat, nimic. E incredibil, șoptește, e pur și simplu incredibil. Cum să se întâmple ceva nou și noi să nu știm? Ce e asta? E un complot? Privirea unuia dintre colegii lui se îndreaptă spre el, îi stăruie pe față, se retrage, se lipește de ecran. Cert este că: unu, nu ne-am dat seama; doi, foarte grav, nu am fost informați despre asta. Cei din camerele vecine, plecați! Acum. Acum! Urlă din toate puterile, lovește cu pumnul în marginea fotoliului, ochii lui sunt injectați de ură. Se aud pași speriați, apoi ușa, apoi liniștea pune stăpânire pe birou și umbra de pe ecran

se așterne pe fețele tuturor celor prezenți ca o teamă abia înțeleasă, ceva ce nu mai existase niciodată în acest loc, ceva cu adevărat nou și înspăimântător; e prima dată când o surpriză își face loc în acest birou, e prima dată după atâția ani și nimeni nu pare să știe cum să facă față lucrurilor, de vreme ce, evident, singurul scop al locului constă în controlul absolut al tuturor evenimentelor, și nu în chestiuni legate de crize în sistemul deja cunoscut, nu în cercetări cu privire la oameni care, pur și simplu, nu ar trebui să existe – intrusul a dat peste cap un întreg sistem de valori, punând totul sub semnul întrebării. Și dacă încercăm să îl căutăm? spune una dintre agente. Dacă facem ceva, îl contactăm, vorbim cu el și îi spunem frumos să se retragă? Mă ofer voluntară, sunt sigură că pot să îl fac să se răzgândească, spune ea atingându-și ușor sânii. Privește visătoare: doar am schimbat destinele atâtor oameni cu asta, ce mai contează încă unul? În plus, este evident că e un bărbat puternic, aș pleca mai pură de acolo. După ce trece prin mine, sigur nu mai e bun de nimic o vreme. Pot face asta pentru cauză, bazați-vă pe mine. O tăcere comună umple aerul încăperii, va urma o replică sau nu, totul ține de gândurile fiecăruia. Un obicei vechi spune că nici un răspuns nu trebuie dat decât după o pauză de minim treizeci de secunde, orice grabă fiind interzisă prin consens. Fiecare cercetează ceva în timpul ăsta, e forma supremă de respect pentru replica celuilalt. Sau, spune unul dintre agenți, putem să-l contracarăm cu mijloacele obișnuite, nu îmi închipui nimic mai ușor decât să montăm o campanie împotriva acestui nenorocit. Urlă: Ne-no-ro-cit! Care vine să ne strice apele. Care acționează în domeniu fără știrea noastră. Cine e de vină? Cine? Să plătească toți! Toți! Toți vinovații, trebuie să fie cineva care l-a ajutat, nu putea face asta de unul singur, nu se poate face, știm bine că nu se poate! Pedepsele noastre, exemplare prin brutalitatea lor, au fost întotdeauna cunoscute. Nu am iertat pe nimeni, nu am tolerat nici cea mai mică scăpare, mereu am fost atenți la cele mai mici detalii. Vreau să aflăm cine a fost de vină. Bea din sticla de bere, lichidul înspumat i se scurge pe bărbie, rânjește cu spume la gură. Adică limbricul ăsta își închipuie că noi vom sta cu mâinile în sân și vom tolera un asemenea abuz? Așa își închipuie el? Împreună cu ajutoarele lui, cu legiunea de nemernici porniți să ne ia locul? Greșit! Să începem montajul. Acum. Dispariția lui va fi un bine enorm făcut umanității. Mă apuc de scris e-mailuri. Din direcția opusă lui, un deget ridicat în aer impune tăcere. Degetul se mișcă încet, despicând o coloană de fum de la o țigară. Apoi, degetul indică spre ecran încet, cât de încet se poate face o mișcare; fata al cărei deget impune tăcere își așază perna sub cap, apoi rostește: Sau tăcem. Noi și toți ai noștri, toată umanitatea creată de noi, tot ce suntem, tăcem. Ne facem una cu pământul, cu aerul, cu apa și cu focul, ne cufundăm în peisaj și nu spunem nimic, absolut nimic despre el. Interzicem până și rostirea numelui său, anatema mi se pare cea mai bună soluție. Știu, știu, nu am fost niciodată religioși, nici nu am avea cum, de vreme ce noi suntem singura formă de divinitate admisă, dar pe el îl putem supune unei specii de excomunicare, îl putem exila, uite un cuvânt mai potrivit. Pentru că tot ce contează pentru noi sunt cuvintele, și nu lucrurile, propun să nu îl numim intrus de acum încolo, ci pur și simplu exilat. Îl privește tăios pe cel ce vorbise înaintea ei. Și nu sunt de acord, nu cred că a fost ajutat. Nu avea cum să fie ajutat, ipoteza e exclusă. Știm foarte bine, soluția oricărei probleme se află în afara problemei; or, la fel de bine știm că nu există nimic în afară de noi și cercul nostru, toți cei ce există sunt inventați de noi, aproape creați. E limpede: nu există nimic în afară de noi, deci cum ne-am putea închipui că a fost ajutat? E absurd, pur și simplu absurd. Nu vă dați seama, chiar nu vă dați seama? Privește în jur contrariată, apoi șoptește: Dacă ar exista cineva în afară de noi, ar fi sfârșitul lumii. Și, evident, nu asta ne dorim. Trebuie deci să acționăm conform cu ceea ce spun eu. Îl exilăm și gata. Degetul ei, care nici o secundă nu a indicat în altă parte decât spre ecran, se îndreaptă spre podea și rămâne fixat în acea direcție. Tăcerea se lasă din nou peste grup,

nu există nimic care să poată schimba ordinea lucrurilor, nu a existat niciodată nimic diferit și nici nu va exista vreodată, tăcerea trebuie să preceadă și să urmeze vorbirea, dialogul e pur și simplu o interdicție. Apoi, un agent se ridică de pe fotoliu, străbate fără grabă încăperea, declanșează un comutator de lângă ușă și totul e inundat de o lumină galbenă, foarte puternică, totul capătă cu totul alte dimensiuni; pereții sunt toți placați cu oglinzi, iar pe ele sunt montate la distanțe egale portretele în mărime naturală ale agenților: privirile lor amenințătoare îi fixează fără să îi oglindească, pentru că locurile de pe fotolii au fost în așa fel stabilite încât agenții să nu-și poată vedea propriile portrete în mod direct, dar, printr-o metodă geometrică bine studiată, fiecare să aibă senzația că vede în față o mulțime de oameni. În această încăpere metoda nu e un secret: fiecare dintre cei de față a ținut mai întâi discursuri mulțimilor geometrice de pe pereți, s-a antrenat intens, apoi a dat piept cu lumea. Cel ce a aprins lumina tace,

își privește pe rând egalii, apoi șterge mulțimea de chipuri. Se așază, își trece mâna prin părul scurt și des, privește ecranul cel mare și apoi fixează podeaua. Vă scapă un element, spune răgușit. Există ceva ce nu ați luat în considerare. Anume, probabilitatea – e drept, infimă – ca acesta să fie, de fapt, unul dintre ai noștri. Metoda lui, perfect simetrică oricărui succes al nostru, indică faptul că e imposibil să fie cu totul străin de ceea ce știm. Excluzând posibilitatea infimă ca un singur om să poată gândi tot ceea ce noi am gândit în timp, trebuie ca acesta să ne cunoască. Sau, sau (privirea lui face ocolul încăperii) să fie unul dintre noi. Să ne gândim: de vreme ce a găsit soluția pentru a pleca, pentru a reprezenta, pentru a vorbi în public, iar soluția este cu necesitate definită și dictată de noi, cei de aici, iar nu de altcineva, concluzia care se întrevede e una care coincide cu orice evidență logică. Și atunci, ori vorbim despre unul dintre noi, ori există o serie identică nouă și el nu e decât unul dintre noi, sub altă înfățișare. Noi am creat o lume din care ceilalți nu pot ieși, din care numai noi ieșim, în care numai vocea noastră devine fenomen în raporturile cu lumea înconjurătoare, restul sunt absențe necesare. Cum am putea admite că există un om, un singur om care să infirme necesitatea legii? Să nu fim absurzi, așa ceva nu se poate întâmpla. Străinul, intrusul, exilatul ăsta… Suntem tot noi. Doar că trebuie să aflăm cum. E atât de simplu. Și atât de complicat, de vreme ce totul părea, acum puțină vreme, să ne fie cunoscut. Există o posibilitate totuși, una despre care ar trebui să vorbim acum: cu multă vreme în urmă, ceea ce se știe în camera asta s-a mai întâmplat. Iar cineva a trăit să povestească, a pus asta în scris. Nu îmi pot aminti numele lui, cartea a fost distrusă, dar știu sigur că am citit cu mare atenție și am urmat pașii de acolo atunci când am participat la crearea regulilor agenției noastre. Tot ce am spus provenea dintr-un fel de manual interior, așa cum sunt sigur că tot ce ați adăugat voi provenea de undeva, noi nu am fi fost în stare să creăm din nimic un sistem impecabil ca al nostru. Limita noastră ne e cunoscută, știm că suntem rodul perseverențelor noastre adunate, deci hai să gândim rațional măcar o dată. Hai să nu ne mințim, situația ne cere sinceritate. Norocul nostru, deși făcut cu mâinile proprii, pare să fie pe moment suspendat. Trebuie să îl contactăm, să vedem ce și cum vrea să facă. Își ridică privirea înspre ecranul laptopului, ochii lui emană aproape un soi de frică, ceva le spune celorlalți că ar fi putut vorbi sincer.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral