Cazemata Stoiciu (II)

Claudiu Komartin Publicat la: 28-06-2016

Dacă am ajuns să vorbesc despre suficiență în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu nu e fiindcă ar fi ajuns într-o poziție privilegiată în cadrul sistemului literar – L.I.S. a părut mereu să aibă talentul de a se situa în răspăr cu autoritatea și de a fi, pe cale de consecință, evitat când vine vorba despre acele „indicii” (e drept, atât de des înșelătoare și efemere) ale consacrării depline.

 

Nu e mai puțin adevărat că poetul a câștigat, cu excepția Premiului Național de Poezie, cam toate „distincțiile” (iertată-mi fie limba de lemn a establishment-ului literar) importante de pe la noi și că de curând Editura Paralela 45 a început publicarea întregii sale opere poetice (anunțată în cinci volume, deci vreo 1 500 de pagini îndesate de poezie – un fleac…). În paranoia acestei producții copleșitoare, în prea-multul poetic și în conduita burlesc-imprevizibilă a lui Stoiciu, este ceva care face dificilă receptarea poeziei sale, pe cât de dificil este să suporți toanele, mizantropia, alternanța ciclotimică a acestui caracter greu de definit.

După La plecare, din 2003 (care ar fi trebuit să închidă un ciclu complet, început în 1980, cu La fanion), când poetul își anunța cunoscuții cu o expresie îndurerată că e ultima sa carte, L.I.S. a mai publicat cinci volume de poezie, plus Cantonul 248, o cărămidă de 500 de pagini scoasă în 2005 de Editura Vinea, în colecția „Ediții definitive”. Cantonul 248 recupera inclusiv poemele din anii ’70, ciclurile „Balans” din Caietul debutanților, 1977 (1978) și „Cantonul 248”, publicat în Caietul debutanților, 1978 (1979).

Devenind, de la un punct încolo, greoi și monoton, Stoiciu rulează aceleași tehnici și procedee bine-cunoscute. Curios la el este că, exceptând cărțulia intitulată pam-param-pam (adjudu vechi) (2006), cuprinzând poeme din preistoria scriiturii sale și publicate dintr-o pornire bovarică, Stoiciu nu a scăzut flagrant sub nivelul general al poeziei sale. A mai scos, după 2000, trei romane, un jurnal, un volum de teatru, a ținut un blog care a fost citit cu pasiune mai bine de un an de o sumedenie de autori și cititori mai tineri (umorul involuntar al lui L.I.S. e spumos, mai ales când vine vorba despre energii cosmice, alinieri astrale, fluxuri energetice și coincidențe care-ți fac părul măciucă). Dar impresia generală este a unei poetici manierizate, a unei literaturi în care, ca cititor, nu ai loc de întors.

Nu-i vorbă, poezia nu e o treabă democratică, dar nici să citești la nesfârșit aceeași emisie pe jumătate certăreață, pe jumătate spăimos-apocaliptică, pigmentată cu bine-cunoscuta retorică a degradării (specifică, scria mai demult Octavian Soviany, „vârstei de fier”, „vârstei întunecate” din paginile lui Guénon) nu e, de la un punct încolo, tocmai ușor. Atenție, vorbim, după 2003, cu excepția rateului din 2006, despre Craterul Platon (2008), carte bizară, cu fotografiile inexplicabile ale unor piramide și relicve egiptene, despre Pe prag (Vale-deal) (2010), Substanțe interzise (2012) și Nous (2015).

Puțini poeți contemporani se oțărăsc la cititor ca Liviu Ioan Stoiciu și mult mai puțini reușesc să stăpânească „arta de a bruftului”, specifică acestui poet. A bruftului în ambele sensuri. Pentru mine, verbul descrie perfect senzația pe care o lasă poezia lui Stoiciu, aceea de tencuială umedă aruncată întruna cu mistria de un muncitor îndârjit și țâfnos pe un perete tot mai voluminos și mai jilav. Marin Sorescu, unul dintre maeștrii săi, s-a oprit, în cele din urmă, după ce a stors tot ce se putea stoarce din uriașul ciclu La lilieci, revenind în ultima parte a vieții la o poezie mai simplă, esențializată, până la textele finale, creionate doar din câteva tușe, poate cele mai autentice și mai zguduitoare poeme soresciene, din Puntea (Ultimele).

În schimb, Stoiciu e neschimbător: corporalitate malignă, duhuri necurate, presimțiri de prezențe malefice, profeții ale devastării trupești, omul îndreptat spre pierzanie. E ba parabolic, ba ușor iritabil, arhetipal, glosând pe teme mitice pe care le aduce în realul imediat și concret. Toate aceste trăsături despre care s-a scris destul în ultimii 30 de ani sunt încă valabile. E de ajuns să te folosești inteligent de aceste etichete puse pe poezia mai veche a lui Stoiciu ca să-i comentezi și poezia din Nous (2015) și treaba e ca și făcută. Nu trebuie decât să adaugi citate, pe care le poți lua deschizând aproape oriunde o carte de Stoiciu. Fără surprize.

Unde a surprins, din păcate, L.I.S. în ultima vreme a fost unde ne așteptam mai puțin: scriitorul îndârjit și intransigent despre care vorbeam la început, nedreptățit și umilit de Nicolae Manolescu acum câțiva ani în scandalul Goma, a devenit acum unul dintre soldații credincioși ai conclavului ilegitim ce conduce muribunda Uniune a Scriitorilor. Pentru asta, Stoiciu a început să scrie lucruri mincinoase și denigratoare la adresa colegilor săi „insurgenți”, adică a acelora care au avut tupeul să propună o reformă a Uniunii Scriitorilor. Să ne înțelegem: nominalizat de câțiva ani la Premiul Național „Mihai Eminescu”, Stoiciu s-a cumințit, se poartă comme il faut, doar-doar i-o veni și lui rândul la premiu după ce vor fi răsplătiți cei mai devotați oameni ai lui N. Manolescu, aflat, după schimbarea statutului breslei, la al treilea mandat ca președinte al Uniunii. Și, uite-așa, un poet care acum două decenii ar fi fost printre primii care să exclame „Împăratul e gol!” a ajuns, în speranța că va lua în cele din urmă un premiu mai baban, să umble ca un orbete pe la sindrofiile unor oameni pe care zău că, știindu-i latura accentuat morală și civismul din literatura sa (nu uit Jurnalul stoic din anul revoluției), nu mi-aș fi închipuit niciodată că-i va lua la un moment dat, în mod oportunist, tovarăși de drum.

Prin recentele trădări și lașități pe care le-a arătat, cu regret (ba nu, cu necaz) trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, cazemata Stoiciu (care a rezistat eficient din punct de vedere moral trei decenii și jumătate, moralitatea fiind imposibil de desprins de scrisul unui asemenea autor – așa că nu-mi spuneți să nu încurc scriitorul cu omul, care-i „supt vremi”) s-a năruit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe