Cristian Mungiu: „Dacă m-aș fi întors de la Cannes fără premiu, aș fi declanșat un fel de dezamăgire, ceea ce generează o presiune nedreaptă”

Andrei Giurgia Publicat la: 28-06-2016

O dată la patru ani revine în orașul natal, de cele mai multe ori cu o nouă producție cinematografică premiată. Constată că situația cinematografelor de stat, în loc să se îmbunătățească, lasă din ce în ce mai mult de dorit. Crede că această situație poate fi adusă la un normal de care orice oraș și țară civilizată au nevoie pentru cultura lor cinematografică. După trofeul Palme d’Or din 2007 pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și premiul pentru scenariu obținut în anul 2012 pentru producția După dealuri, regizorul Cristian Mungiu a revenit la Iași cu o nouă performanță: premiul pentru regie cu pelicula Bacalaureat, obținut la cea de-a 69-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes.

 

„E foarte trist să vezi că generăm acest respect în lume pentru cinematografia românească, dar el nu e recunoscut la noi de cei care ar putea să decidă includerea cinematografului printre valorile culturale importante ale acestei țări.”

 

Domnule Cristian Mungiu, sunteți la Iași, unde se prezintă filmul Bacalaureat, recent premiat la Cannes pentru regie. Aș vrea să ne spuneți ce simțiți în acest moment, când ați văzut în ce sală improprie este proiectat, cu atât mai mult cu cât și celelalte filme prezentate publicului din orașul dumneavoastră natal nu au fost redate, din păcate, la adevărata lor valoare (mă refer la tehnică, la imagine).

Îngrijorat, cum aș putea să mă simt altfel? Dar simt că am și o răspundere. Sunt aproape 900 de oameni în sala asta și îmi pare bine că e așa un eveniment atunci când vin acasă și se umple o sală. Din păcate, transmitem ideea că filmul trebuie văzut în orice condiții. Nu, filmul trebuie să ne facă plăcere, trebuie urmărit în condiții bune. Lucrăm foarte mult pentru ca un film să se vadă bine și să se audă impecabil și e păcat că ajungem să-l putem proiecta doar în condiții ca acestea din seara asta. Însă, la Iași, pelicula a rulat și în Multiplex. E așa un balans între prețul de acolo și lipsa de condiții de aici, dar cine vrea să vadă filmul mai aproape de standardul lui trebuie să meargă acolo.

Cannes, am putea spune, a devenit un brevet pentru dumneavoastră și pentru cinematografia din țara noastră. În ce ipostază vă simțiți cel mai confortabil: în cea de regizor, când participați în competiția oficială, sau în cea de jurat?

În cea de regizor, evident. Jurat sunt doar de conjunctură. Nu cred foarte mult în chestia asta legată de competiție pentru filme, pentru că mi se pare foarte greu să le compar. Întotdeauna există o foarte mare doză de subiectivitate și, ca atare, orice decizie a unui juriu trebuie să fie subiectivă. Publicul are nevoie de competiție, de premii, de confruntarea asta pentru a deveni curios și a merge la film. Noi ne conformăm și suntem în situația de a încerca să ne prezentăm filmele în cel mai favorabil loc pentru soarta lor de mai târziu. Momentan, pentru noi, locul acesta e Festivalul de la Cannes. Nu am nici o îndoială că filmele mele n-ar fi ajuns să fie vândute în zeci de țări (cum se întâmplă de când am luat Palme d’Or) dacă nu aș fi avut norocul să-mi prezint filmele la Cannes. Consider că selecția e mai valoroasă decât un premiu. Premiul e ceva accidental, poți să-l iei sau nu, dar alegerea celor douăzeci de filme considerate cele mai bune din 1 800 câte au fost anul acesta de către un comitet care se pricepe la cinema conferă o oarecare valoare filmului. Și aceasta e subiectivă, dar mai puțin decât cea conferită de premiul dat de juriu.

 

„Nu mă deranjează dacă filmele mele nu plac, mă deranjează când nu-i creează privitorului nici un fel de sentiment, nici o emoție sau întrebare”

 

Este posibil ca premiile obținute de filmele dumneavoastră să acopere într-o anumită proporție mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin film? Adică un premiu să acopere valoarea filmului?

Am simțit din plin chestia asta, am mai spus. Mă bucură faptul că oamenii sunt foarte mândri că am luat un premiu, dar, în același timp, e fundamental să ajungă la ei ceea ce voia filmul să transmită. E important să înțeleagă faptul că cinematograful e o artă, că se face într-un anume fel, că implică un anume fel de onestitate, un limbaj, că degajează niște idei, că pune niște întrebări uneori. Nu mă deranjează dacă filmele mele nu plac, mă deranjează când nu-i creează privitorului nici un fel de sentiment, nici o emoție sau întrebare. Totodată, știu că premiile astea sporesc curiozitatea publicului, deci pot spera că oamenii vor trece de partea festivă și vor căuta mesajul filmului mai în adâncime, așa cum sper că vor trece și peste faptul că este un eveniment și că vor veni la filmul acesta și mâine, și poimâine, și data viitoare, și la un alt film, pentru că nu se poate să creezi un public dacă nu creezi o obișnuință.

Ce vă motivează să începeți să lucrați la un nou film? Ce vă mobilizează?

Frica de faptul că trece prea mult timp până produc altceva. Este un fel de presiune… Mi-aș dori să pot lucra pe o frecvență mai mare, să nu mai fac un film la 4-5 ani. Totodată, există o așteptare destul de mare legată de ceea ce fac. Vreau ca filmele mele să fie recepționate cum se cade și de publicul din România, să păstrez un nivel de cinema suficient de personal, de original, de puternic și de onest încât să nu trădez meseria asta. Pentru mine contează deopotrivă și opiniile critice, și cele ale spectatorilor. Toate lucrurile astea coroborate fac să nu fie foarte simplu pentru mine să găsesc un alt subiect. Nu aleg ceva la întâmplare, ci caut să inventez niște povești care să aibă relevanță și pentru mine, și pentru ceilalți.

Cum primesc publicul și critica un nou film? Pentru că, e clar, când Cristian Mungiu lucrează la un nou film, toată lumea are așteptări mari.

E perfect adevărat, presiunea asta o simte oricine, dar e cu atât mai mare cu cât filmul anterior pe care l-ai făcut a avut succes. Gândiți-vă că, dacă m-aș fi întors de la Cannes fără premiu, aș fi declanșat un fel de dezamăgire, ceea ce generează o presiune nedreaptă. Faptul că anul acesta au fost în competiție două filme din România, o țară amărâtă, care alocă 5 lei pentru cinema și care are săli unde se proiectează filme de pe un proiector de sufragerie, e un miracol. Să așteptăm să luăm și premii e ușor hilar. E ca și cum te duci la o cursă de Formula 1 cu o căruță și te aștepți să câștigi, iar dacă ai fost doar pe grila de start, ești nemulțumit. Sigur, noi am creat așteptările astea în ultimii zece ani. Aș vrea să invit publicul din România să vadă și celelalte filme de la Cannes, care nu sunt cu nimic mai puțin interesante decât filmul meu doar pentru faptul că nu au luat premii. Aș vrea să-i invit să vadă și filmele pe care le vom face în continuare, să aibă simț critic, să-și creeze propriul sistem de valori.

 

Nu sunt în măsură să dau lecții de viață. Tot ce pot face e să identific niște probleme care mi se par importante și pentru cinema, și pentru viață și să le aduc pe ecran

 

Cum vă împăcați cu rolul de părinte? Sunteți tată a doi copii, e dificil să comunicați cu ei?

Deocamdată nu am ajuns la faza în care să avem probleme de comunicare. Copiii mei sunt destul de mici, iar eu sunt la vârsta în care mă simt destul de responsabil. Poate dacă-i făceam la 20 de ani nu eram așa. Mă simt mai responsabil în raport cu societatea pe care o văd în jurul meu și mă întreb dacă putem face mai mult ca acești copii să trăiască într-o lume ceva mai bună și mai curată. De asta am și făcut filmul ăsta, într-o oarecare măsură. O preocupare constantă de-a mea este cea legată de educație, de mesajele cele mai importante pe care trebuie să i le transmiți unui copil în România de astăzi. Pe de altă parte, dacă nu reușim să le insuflăm o educație cu mai multă morală și mai multe principii decât am avut noi, nu avem de ce să sperăm că lumea asta se va îmbunătăți vreodată.

E și o îngrijorare?

Da, pentru că, odată ce ai copii, devii mai puțin important. Nu mai e vorba despre mine aici, dacă am luat sau nu deciziile bune în viață. Important e să nu iau decizii greșite în privința lor. Vreau să mă asigur că sunt pregătiți pentru orice situație, dar n-aș vrea să avem o nouă generație de sacrificiu. Trebuie să căutăm niște soluții colective pentru țara asta, pentru că mi se pare că avem numai soluții individuale. Efectul e că pleacă din țară tocmai cei care au impresia că nu au schimbat nimic.

Filmul Bacalaureat conține multe simboluri. Ați mizat că fiecare privitor se va gândi la ele și le va corela?

Sper ca fiecare spectator să-și folosească mintea pentru a înțelege care este semnificația poveștii. Mă interesează ca cinematograful să depășească povestea, iar cel care vede filmul să înțeleagă că o parte dintre lucrurile acelea îl privesc și pe el, că întrebările pe care le ridică filmul depășesc ficțiunea, i se adresează și lui. Nu vreau ca acest lucru să fie încifrat într-o serie de simboluri care să aibă o semnificație, ci vreau să se degaje din ansamblul filmului, vreau ca fiecare lucru pe care l-am pus acolo să trezească o semnificație în mintea telespectatorilor.

Putem spune că Bacalaureat este o morală adusă mai multor categorii? Mă refer la părinți, la sistemul de învățământ, la relația dintre părinte și copil…

Eu sper că filmul, în primul rând, e un film, o poveste menită să te emoționeze, să te pună pe gânduri, să-ți genereze niște idei, să-ți stimuleze gândirea critică. Nu sunt în măsură să dau lecții de viață. Tot ce pot face e să identific niște probleme care mi se par importante și pentru cinema, și pentru viață și să le aduc pe ecran.

 

„Mi se pare foarte trist că am permis ca peste 90% dintre spectacolele și filmele din România să fie producții americane”

 

Părinții îi educă pe copii, societatea nu. Putem afirma acest lucru?

Cum să nu-i educe și societatea pe copii? Pe copii îi educă fiecare experiență pe care o trăiesc. Sau poate că ar trebui să spunem că îi formează, nu îi educă. Ca atare, cred că e foarte dificil să ai un demers ca acest personaj al meu din film și să speri că un copil poate fi crescut așa, insular, aparte de modul de acțiune al societății din jurul său. Teoria e minunată, dar ei trebuie să trăiască într-o lume reală. Ai grijă ce le spui și pentru ce îi pregătești, dar școala și părinții au la fel de multă importanță și influență în educația copilului și trebuie să-l facă să aibă un spirit critic și să înțeleagă ceva din ce i se întâmplă.

Putem spune că în acest film e vorba și despre o trecere, un schimb între generații, pentru că tinerii încearcă să renunțe la anumite obiceiuri pe care le au părinții lor.

Filmul nu face nici un îndemn, nici să renunțăm la ele, nici să nu renunțăm. El prezintă o situație, care, într-o oarecare măsură, este reprezentativă pentru societatea românească de astăzi. În momentul de față există o dezamăgire în societate, încât migrarea a devenit mult mai mare decât ne închipuiam noi. Am crezut că, după anii ’90, lucrurile se vor schimba. Or, mi se pare că plecările acestea în masă nu certifică decât un fel de eșec al societății noastre și o incapacitate de a se reforma. S-a progresat mult, dar, după 50 de ani de comunism, este insuficient. La scară personală, 26 de ani se simt altfel și probabil că am avut așteptări prea mari după căderea comunismului.

Credeți că prin obținerea acestor premii, prin modul în care este privită cinematografia românească în străinătate se poate schimba situația cinematografiei din România? Mă refer la modul în care este percepută de public.

Ce puteam face am făcut, și nu doar cu ultimul film. Așteptăm schimbarea aceasta de ani de zile. Din păcate, ea nu s-a produs la nivelul așteptat, pentru că implică multe costuri, organizare, viziune, mai puțină corupție. E foarte trist să vezi că generăm acest respect în lume pentru cinematografia românească, dar el nu e recunoscut la noi de cei care ar putea să decidă includerea cinematografului printre valorile culturale importante ale acestei țări. Am primit o grămadă de diplome și de medalii, dar mi-aș fi dorit mai mult niște măsuri concrete. Am venit la Iași, în 2002, cu primul film. 14 ani mai târziu, situația este mai proastă decât atunci. Am ajuns să dăm filme într-o sală de 1 000 de locuri de pe un videoproiector de sufragerie. Bineînțeles, ca întotdeauna, fiecare dă vina pe celălalt, dar e păcat că, odată cu sălile astea, în acești 25 de ani s-a pierdut un public, s-a pierdut obișnuința de a vedea și altfel de filme, de a înțelege că cinematograful poate și trebuie să fie și altceva decât entertainment. Astăzi, se așteaptă ca filmul să fie un eveniment colosal pentru a mai scoate pe cineva din casă. Nu e posibil ca fiecare film să fie un astfel de eveniment. Nu sunt genul de persoană optimistă fără argumente. Mă uit la ce se întâmplă acum și situația mi se pare destul de sumbră. Nu mai cred că ne mișcăm foarte concret în direcția potrivită. Există niște inițiative în momentul de față care poate ar reuși să schimbe ceva, dar nu știu dacă va fi timp să fie puse în practică. Continuăm să trăim într-un fel de provizorat și nu putem progresa în ritmul pe care ni-l dorim.

Trebuie să avem parte și de educație cinematografică, pentru că sunt convins că fiecare țară are acest program.

Prima educație cinematografică presupune crearea unui sistem de săli unde să poți viziona filme. Încercăm să punem bazele unui sistem mai coerent de educație cinematografică. Mi-aș dori foarte mult să conving ministerele Culturii și Educației să avem un sistem pentru școlile și liceele din întreaga țară cu o listă de filme bine alese, care să fie puse de dispoziția elevilor. Mai departe însă, ca să poți evolua (ca cinefil, ca înțelegere cinematografică), trebuie să vorbească cineva cu tine. Primul pas e ca filmele astea să fie văzute, să înțelegem că cinematografia nu e făcută doar din filmele care apar azi. Nu mai avem obiceiul să vedem filme vechi, nu mai înțelegem evoluția limbajului cinematografic, suntem poluați integral de aceste desene animate cu actori americani care au măturat totul. Este bine să existe și ele, dar trebuie să existe și o oarecare diversitate în cinema. Mi se pare foarte trist că am permis ca peste 90% dintre spectacolele și filmele din România să fie producții americane.

Ce filme românești ați văzut în ultima perioadă?

De regulă, văd filmele colegilor mei în etapa de montaj. Am văzut filmul lui Nae Caranfil, pe care l-am produs chiar eu, 6,9 pe scara Richter, pe care o să-l aducem și la Iași. Fac o paranteză. Mi se reproșează foarte des că nu mai realizez comedii, că filmele mele vorbesc despre probleme. Am făcut o comedie între două filme serioase (Amintiri din Epoca de Aur). Acum, pentru că n-am avut timp să fac o comedie, am produs una. Înțeleg foarte bine necesitatea publicului de a vedea și lucruri mai lejere. Recomand filmul lui Nae Caranfil. Am văzut și filmul lui Bogdan Mirică, Câini (a fost la Cannes), tot într-o fază de lucru. Am văzut filmul lui Adrian Sitaru, care a fost la Berlinale. De fapt, le-am văzut pe ambele făcute anul trecut. Când mă voi întoarce la București, voi vedea un film independent, făcut de Emanuel Pârvu, un actor foarte talentat care face pasul spre regie. Dacă oamenii îmi cer o părere despre filmele lor, îmi zic părerea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral