Viața ca un parastas

Angelo Mitchievici Publicat la: 28-06-2016

Unul dintre momentele cele mai așteptate ale TIFF-ului din anul acesta a fost prima vizionare publică a filmului semnat de Cristi Puiu, Sieranevada. Mi-am dorit cu emoție vizionarea acestui film, cu atât mai mult cu cât cel anterior, Aurora, mi-a lăsat un ușor gust amar sau, mai precis, sentimentul că regizorul a trecut pe lângă capodoperă cu personajul pe care-l interpretează chiar el, un bărbat blocat într-un autism revanșard, certat cu toată lumea.

 

Cu Sieranevada am avut senzația că regizorul a întors camera spre lume, un fapt cumva înșelător, pentru că filmul originează într-un fapt biografic, iar lumea din el este atât una familială, recuperată printr-un rapel nostalgico-ironic, cât și una familiară, recompunând metonimic însăși lumea românească. Filmul aduce aceste două perspective într-un punct de convergență, așa cum cele două povești, cea din Aurora și cea din Sieranevada, devin fețele aceleiași medalii. Le unește și o discuție despre basm cu care ambele debutează, ca și cum cea mai simplă narațiune, cu o decisivă jurisdicție asupra binelui și a răului, ar fi luată drept reper pentru întregul talmeș-balmeș psihologic în care explodează story-ul băștinaș.

Despre ce este vorba? Simplu, despre un parastas care strânge membrii familiei într-un apartament cu patru camere, un spațiu aproape claustrofobic pentru invitații care-l aglomerează. Toți sunt rude directe sau prin alianță; prin urmare, toți se cunosc, toți au ceva de spus, toți dețin adevărul, toți au frustrările lor, toți decid că este momentul decisiv pentru a face cunoscută lumii concluzia lor infailibilă și toți așteaptă să fie pusă masa, fapt care nu se mai întâmplă. De ce? Din cauza considerabilei întârzieri a preotului și pentru că nimic nu poate începe fără preot, o inevitabilă ancorare în tradiție. Foiala, nervozitatea, frustrările mocnesc. Pentru explozie nu e nevoie decât de un pretext: parastasul se transformă la Cristi Puiu într-un teatru de luptă, într-o încăierare. Cei care au văzut filmul lui Roman Polanski, Carnage (2011), știu ce măcel poate ieși în urma întâlnirii a patru oameni într-un apartament. Ei bine, Cristi Puiu supralicitează, la el sunt 17 și nu te plictisești o clipă. Doctorul Lary, interpretat de Mimi Brănescu, pare cel mai moderat, mai împăciuitor și totodată mai ironic. Creditabil și relativ detașat, el este acel personaj pe umărul căruia Cristi Puiu montează camera. În schimb soția, Laura, este plină de acreala vedetei care cântărește fiecare detaliu al vieții ca pe o sursă fie de prestigiu, fie de litigiu. Ceilalți: fratele mai mic, Relu, cadru militar, educat la școala pesimismului românesc în doze homeopatice, Sebi, nepot din partea sorei, care a eșuat profesional și trăiește cu scenarii conspiraționiste vehiculate pe YouTube etc., Gabi, tot medic, încercând să pară detașat. Evelina, o adevărată babă comunistă, se face remarcată printr-un magistral discurs reacționar, de partea comuniștilor și preamărind realizările Epocii de Aur, cu clișeele bine-cunoscute. De cealaltă parte a baricadei, Sandra, soția isterică și plânsă a lui Gabi, își ia în serios misiunea revoluționară, combătând-o pe criptocomunista, imperturbabila Evelina.

Încleștarea dintre comunism și anticomunism, dintre generații poartă marca deriziunii, dar aceasta e deja la ea acasă, cu un parastas în care aproape nimeni nu-l mai invocă pe defunct. Parastasul a devenit un fel de talkshow politic ce incorporează frustrările invitaților, conectate nu la detaliul infim și anost al vieților personale, ci la marile mutări geopolitice care le alimentează responsabilități și indignări insomniace. Mama celor trei băieți intensifică și ea tensiunile pe care se preface că le domolește, iar sora ei, tanti Ofelia, pe românește, își dă poalele peste cap când intră în scenă soțul ei, Toni, un fante de mahala spurcat la gură, cu un activ impresionant de cuceriri. Nimic din viața lor sexuală nu rămâne în afara dezbaterii publice, totul e dat pe față, iar Toni este nevoit să admită precizia cu care consoarta îi înregistrase scorul amoros. Pentru ca totul să fie cât mai picant, Cami, fiica lui tanti Ofelia, după apucături cam de lesbiană, intră și ea în scenă aducându-și prietena sârboaică, beată criță în apartament. Pe scurt, parastasul se transformă într-un formidable bordel, peste care preotul aruncă nu numai cu agheasmă, ci și cu reflecții personale cu privire la a Doua Venire.

Nu știu dacă i-a scăpat lui Cristi Puiu vreunul dintre locurile comune ale doxei românești de larg consum, dar nimic din ce-i rrromânesc nu-i este străin. O dilatare spre abnorm prin care Patapievici definea bășcălia constituie aici dimensiunea emblematică a discuțiilor care se instalează în cel mai spumos caragialism. Nu lipsește nici violența; când e casnică, e cu moderație și cu miorlăieli, când e pe stradă, se profilează contondent. O ceartă pentru un loc de parcare scoate la suprafață hormonii de creștere ai românului care și-l apără cu aceeași vitejie precum „sărăcia, și nevoile, și neamul”. Remarcam în 4, 3, 2 (2007) al lui Cristian Mungiu scena mesei în familie ca pe un excelent tablou de gen construit cu o minuție și un spirit analitic demne de un antropolog. Ei bine, filmul lui Cristi Puiu este un astfel de tablou de gen, doar că regizorul transformă întreaga scenă a mesei în film.

Sieranevada este un La grande bouffe românesc, splendid, uluitor, compus cu un imens simț al ironiei, dar și cu o tandrețe atroce. Aurora părea să acumuleze toate frustrările într-un singur personaj, introvertit, care ducea povara de ticăloșie a întregii lumi pe umerii săi. Aici, totul e mediocru, meschin și extravertit și fiecare își trece o clipă pe umerii celorlalți propria povară a vieții. Filmul se termină pe un ton conciliant, îmblânzit, pentru că, o clipă, greutățile au fost ridicate, neseriosul a fost lăsat să respire o clipă pretenția dramei și actorii au revenit la cele firești, de-ale vieții, „în care toate curg”. Zâmbind.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral