Scrisoarea II. Matila Ghyka și Universitatea din Iași

Roxana Patraș Publicat la: 28-06-2016

Dragă Ilina,

Din tot ce ți-am scris, cred că l-ai putut zări deja pe micul Matila Costiescu-Ghyka stând cu nasul lipit de fereastra sufrageriei din turn și pierzându-și privirea în ondulațiile colinelor ce înconjoară orașul ca un „paravan circular”… Așezată pe colțul dintre Bulevardul Carol și o stradă „mai modestă”, undeva în vecinătatea casei Ghica-Budești, casa moștenită de Catița Balș de la Ana Schaeme și de la fiul său Muți, era o construcție de pe la începutul secolului al XIX-lea și, dacă vom credita memoria copilului, trebuie să spunem și noi că era compusă din mai multe corpuri: „casa Balș din Iași (…) al cărei corp principal, rotunjit cu un turn, forma un colț al străzii principale din Iași – strada Carol – și al uneia mai modeste, unde, peste drum de noi, erau frumoasele pajiști ale casei Ghica-Budești”.

Ca să ți-o poți imagina, trebuie să te uiți cu atenție la ceea ce a mai rămas din alte clădiri ridicate în aceeași perioadă în zona Podului Verde. Într-adevăr, cum urci Copoul dinspre Bibliotecă spre Universitate, vei observa, de-a stânga și de-a dreapta, splendidele reședințe ale familiilor Mavrogheni, Cantacuzino-Pașcanu, Conachi, Canta sau Catargi. Fiind așezate în pantă, amplasarea lor îți poate sugera un fel de luptă pentru perspectiva cea mai bună asupra colinelor din jur: casele Mavrogheni și Conachi sunt orientate spre Repedea și Cetățuia, de parcă cineva rămas captiv înăuntru ar mai fi interesat să vadă cine urcă drumul dinspre ulița domnească spre promenada din dealul Copoului; casele Canta și Cantacuzino-Pașcanu stau însă într-o altă poziție, ce le permite să contemple de-o parte și de alta colinele Șorogarilor sau ale Galatei; indiferentă parcă la toate acestea, numai casa Catargi (actualul corp H al Universității) își întoarce spatele spre centru. Vorbindu-ți despre asta, simt nevoia să mă opresc asupra unei impresii din îndepărtatul Napoli, unde luxurioșii vomerezi (adică locuitorii din cartierul Vomero) și-au cocoțat palatele tot mai aproape de culmea castelului Sant’Elmo, anume pentru a avea cea mai bună panoramă asupra celebrului golf. De altfel, se pare că memoria mea nu a activat în van amintirile napoletane… Chiar și Matila evocă un straniu sentiment de familiaritate cu orașul „derivat direct din decadența romană”, de unde se trăgeau și unii dintre strămoșii săi din familia Balș: „Ciudat, dar la Napoli m-am simțit imediat acasă”. Constat totuși că, în vreme ce aristocrații napoletani și-au orientat fațadele după un punct de reper absolut (marea și golful), vechii boieri moldoveni de pe Copou au exprimat, inclusiv din punct de vedere arhitectonic, o viziune relativizantă.

Dar iată cum am lunecat spre lucruri de nimic! Numaidecât mă-ntorc la scopul acestei epistole, și anume la casa în care Matila Ghyka și-a petrecut primii zece ani de viață. Revin deci la evocarea din jurnalul său: „Ferestrele salonului nostru mare, semicircular, fiindcă făcea parte din așa-zisul turn pântecos și aflate la nivelul unui parter foarte înalt, îngăduiau să urmărim tot ce mișca pe strada Carol, pe unde treceau, chiar sub aceste ferestre, toate echipajele”. Ca atare, tot de la ferestrele acestei case, micul Matila deprinde un subtil joc cu perspectivele: ochii săi se obișnuiesc să perceapă în același timp și figurația mondenă, ultraelegantă a Iașilor sfârșitului de secol, și palpitația imperceptibilă a orizontului. Într-adevăr, „transparența” aerului moldav îi dă impresia că linia Cetățuii, aflată la mare depărtare, se apropie parcă la doi pași de propria locuință.

Punându-ne la dispoziție o prețioasă schiță cadastrală a străzii Carol între 1880 și 1890, Rudolf Suțu enumeră casele situate de-o parte și de alta a ei. Exact la întretăierea dintre bulevard și străduța Toma Cozma sunt menționate casele lui Muți Balș, „fostul proprietar al Domeniului Dumbrăveni, moștenite de Catița Ghika, care le-a dăruit unui nepot de-al ei, Dl Caligari. Astăzi (notează Suțu în 1928), casele aparțin Dlui Colonel Veisa. Mai sus erau casele Șeptilici (astăzi, seminarul de slavistică al Universității noastre)”. De aici ar rezulta că, exact în spatele casei cu pricina, se afla, de fapt, celebrul Teatru din Copou, ceea ce face ca spectacolul lumii bune să fi trecut odinioară chiar pe sub ferestrele casei Balș. Din păcate, așa cum se știe, în februarie 1888, adică într-una dintre iernile feerice care deja îl fascinau pe împătimitul cititor al lui Andersen –, clădirea teatrului se mistuie într-un cumplit incendiu, la care copilul este martor. La doi ani după plecarea lui Matila la Paris, începe, pe același loc, construcția noului corp al Universității.

Dragă Ilina, dacă vei veni vreodată la Iași, te voi duce să-ți arăt urmele acestei povești. După cum vei fi bănuit deja, casa cu pricina nu mai există astăzi, fiind probabil bombardată în timpul raidurilor americane din cel de-al Doilea Război Mondial. În schimb, vom găsi acolo un mic parc împânzit cu statuile severe ale fondatorilor școlii ieșene. Deși rădăcinile lui se află chiar aici, genialul moldovean Matila Ghyka nu a avut dreptul la o așa memorie monumentală. Însăși ordinea secretă a operei sale arată că ruina și uitarea erau singurul destin posibil pentru urmașii conților de Baux. Căci, ignorând parcă voit ceea ce se spune în mod curent despre legătura dintre Napoli și moarte, iluștrii antecesori ai rătăcitorului savant moldovean se lăsaseră absorbiți de splendoarea fatală a golfului și de cântecul mării. Amintiri dragi, căutate până la ostentația abandonului de sine, dincolo de colinele Iașilor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral