1866 sau virtuțile compromisului

Ioan Stanomir Publicat la: 28-06-2016

Constituția de la 1866 este singura dintre legile noastre fundamentale ivite din compromis. Dezbaterile Adunării Constituante transcriu această căutare pasionată a căii de mijloc, identificând drumul care va permite reconcilierea unor puncte de vedere aparent imposibil de armonizat. Niciodată în secolul și jumătate de după 1866 această experiență unică nu va mai fi repetată. Constituțiile care urmează sunt, invariabil, opera unei voințe unice, fie că este vorba despre un partid sau un suveran. Intervalul dintre 1948 și 1989 trebuie eliminat din această ecuație, de vreme ce consfințește arbitrariul totalitar.

 

În 1866, compromisul constituțional implică facțiunile parlamentare, embrioni ai partidelor politice de mai târziu. Suveranul Carol I este, la rândul său, actor în această delicată operațiune de negociere. Mizele sunt însemnate: de la definirea suveranității naționale la aceea a cetățeniei. Efortul de codificare a noilor soluții este evident. Capacitatea de a utiliza resursele moderației politice explică longevitatea regimului politic ce se naște în 1866. O longevitate dublată de o remarcabilă suplețe la nivelul practicii politice.

Pentru criticii și detractorii săi, Constituția de la 1866 a fost o copie palidă a legii fundamentale belgiene de la 1831, o operă rezultată dintr-un mimetism golit de vocația originalității. Nimic mai înșelător decât această viziune ce îi tăgăduiește semnificația autentică. Constituția de la 1866 se situează la capătul unui drum al experimentării și al tatonărilor. Cercetările laborioase ale lui Ioan C. Filitti au relevat sursele juridice ale fiecărui text din 1866. În fiecare dintre formulări este condensată experiența deceniilor precedente. Opțiunea în favoarea constituționalismului belgiano-francez este și una în favoarea celui englez. Prin medierea lui 1830 și 1831, 1866 stabilește o legătură cu tradiția anului 1688.

În egală măsură, 1866 reprezintă culminația unui efort autohton pe terenul imaginației constituționale. Nu este întâmplător că punctele votate de adunările ad-hoc stau la temelia acestui edificiu. Iar 1857 este recapitularea moderată a ideilor care încep să se afirme, în spațiul Principatelor, odată cu 1821. Rezumând, 1866 este apogeul unei direcții intelectuale ce acoperă patru decenii de istorie politică, o direcție care stă sub semnul domniei legii și al constituționalismului. 1866 este forma care permite fondului o dezvoltare în sens occidental. Interacțiunea în accepțiune junimistă mobilizează energii fără precedent.

Constituția de la 1866 participă la un moment european ce marchează triumful liberalismului constituțional. Compromisul care îi dă naștere se fondează pe un compromis anterior, cel care a legitimat actul de la 11 februarie 1866 și detronarea lui Cuza. Liberali radicali, liberali moderați și conservatori, cu toții sunt devotați unui principiu ce se află în centrul acestui edificiu: înlăturarea arbitrariului și consacrarea unei forme de reprezentare națională prin Parlament. Reacția comună împotriva variantei autohtone de bonapartism este liantul ce permite descoperirea numitorului comun. Traiectoriile celor care lucrează la 1866 sunt eterogene. Printre ei se află vechii inamici de la 1848. Dar ceea ce domină este voința de a introduce, în varianta cenzitară, mecanismul suveranității naționale. După cum la fel de importantă este codificarea libertăților constituționale.

Într-un singur punct Constituția de la 1866 trădează dramatic acest spirit al constituționalismului. Excluderea de la vocația cetățeniei pe criterii confesionale permite accederea antisemitismului la un nivel de respectabilitate simbolică, pe care nu îl va mai pierde niciodată. Refuzul de la 1866, dublat de soluția parțială și incompletă de la 1879, subminează ideea de egalitate în fața legii. În mai mare măsură decât seria de controverse sociale ale „chestiunii agrare”, definiția cetățeniei de la 1866 subminează eșafodajul constituțional. Este o opțiune care își va proba potențialul tragic de divizare în deceniile care vin.

Compromisul de la 1866, în ceea ce are solid și durabil, consacră victoria moderației asupra radicalismului. Oricât de imperfect ar fi mecanismul politic, el permite un grad de libertate remarcabil și încurajează contestarea și pluralismul la nivelul societății. Constituția de la 1866 impune un tipar și o arhitectură a libertății.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe