Semnificația și importanța istorică a Constituției române de la 1866

Sorin Liviu Damean Publicat la: 28-06-2016

Constituția română de la 1866 rămâne un reper esențial în analiza regimului politic și parlamentar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX. Această lege fundamentală a fost una liberală în litera și spiritul ei, asigurând cadrul necesar evoluției societății românești spre modernizare și integrare în familia statelor europene occidentale.

 

Sursa de inspirație pentru autorii proiectului de constituție a reprezentat-o, desigur, Constituția belgiană din 1831, socotită cea mai liberală din Europa, ceea ce a creat impresia în epocă a unei imitații. Cu alte cuvinte, o constituție prea avansată și neconformă cu stadiul de dezvoltare al societății românești și cu cultura politică a cetățenilor. De fapt, la baza elaborării constituției au stat și precedente acte cu caracter constituțional, care au asigurat continuitatea și evoluția cadrului organizatoric și instituțional al celor două principate, Moldova și Țara Românească, precum Regulamentele Organice din 1831 și Convenția de la Paris din 1858 (modificată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza și cunoscută sub numele de Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris), dar și anumite proiecte, precum cel întocmit de Comisia Centrală de la Focșani (1859) și cel elaborat de Consiliul de Stat (februarie 1866).

Spre deosebire de unele acte constituționale invocate mai sus, care ne-au fost impuse sau concedate (Regulamentele Organice au fost elaborate și redactate pe baza instrucțiunilor de la Sankt Petersburg, iar Convenția de la Paris era rodul acordului Puterilor europene garante ale Principatelor Române), Constituția de la 1866 era rezultatul unui acord între reprezentanta legitimă a națiunii, Adunarea Constituantă, și șeful statului (principele străin ales la Tronul României în 1866, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen).

Principiile esențiale consacrate în textul Constituției erau: suveranitatea națională (în sensul că puterea emană de la națiune) și indivizibilitatea statului, guvernământ reprezentativ, separația puterilor în stat, monarhia ereditară, în persoana lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen și a moștenitorilor săi.

Liberalismul Constituției este demonstrat de includerea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești fundamentale, stabilindu-se egalitatea tuturor în fața legii, existând însă și excepții prevăzute în articolul 7, potrivit căruia puteau dobândi cetățenia numai străinii de rit creștin, ceea ce însemna excluderea în principal a evreilor de la exercitarea drepturilor politice (articolul 8) și imposibilitatea acestora de a fi admiși în funcțiile publice, civile și militare (articolul 10). Rațiunile care au determinat includerea acestor restricții nu sunt nicidecum religioase, ci au la bază rațiuni economice și sociale și sunt strâns legate de mentalitățile și prejudecățile existente în epocă, mai ales în Moldova, unde evreii erau mai numeroși, existând printre localnici temerea înstrăinării loturilor de teren și a achiziționării acestora de către comunitatea israelită mai avută. De altfel, proprietatea de orice natură devenea sacră și inviolabilă, exproprierea fiind admisă doar în cazurile de utilitate publică (drumuri, salubritate, lucrări de apărare a țării) și numai după o justă și prealabilă despăgubire.

Se păstrează sistemul parlamentar bicameral, instituit de Cuza în 1864, dar cu însemnate prerogative. Rolul Senatului, corp legislativ cu caracter electiv la fel ca Adunarea Deputaților, era acela de a tempera potențialele abuzuri ale unei Adunări unice și de a media disputele între aceasta și reprezentanții puterii executive.

Pentru alegerea deputaților și senatorilor, votul se exercita în funcție de condițiile de cens impuse, destul de ridicate la Senat, ceea ce făcea ca acest corp legislativ să fie unul elitist. Senatul era alcătuit din două colegii: unul rural, iar celălalt urban. La rândul ei, Adunarea Deputaților avea în componență patru colegii electorale diferențiate de cens. Primele trei colegii votau direct, iar ultimul (în care intrau toți cei care plăteau un impozit cât de mic statului) vota indirect, prin delegați (1 la 50 de alegători). Principala piedică în exercitarea dreptului de vot nu era censul, ci modalitatea de vot, indirectă la ultimul colegiu.

Prerogativele Coroanei erau similare celor ale suveranilor din statele europene independente, chiar dacă anumite atribuții domnești nu vor fi, ulterior redactării Constituției, recunoscute de Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană. Persoana Domnului era considerată inviolabilă, în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniștrii.

Merită reținut faptul că nicăieri în Constituție nu este menționată suzeranitatea otomană și nici chiar garanția colectivă a Puterilor europene, ceea ce reliefează veleitățile de independență ale românilor.

Cu certitudine, Constituția promulgată la 1/13 iulie 1866 a reprezentat rezultatul unor concesii reciproce făcute de reprezentanții celor două curente politice ale vremii: liberal și conservator. Cu un caracter pronunțat liberal (nu și democratic), ea a asigurat cadrul evoluției spre progres, spre democratizarea societății românești și în pofida unor dificultăți ulterioare, inerente privind aplicarea sa în practică. Constituția – cu anumite modificări adoptate în 1879 și 1884 – va răspunde cerințelor mai mult de jumătate de secol și va constitui osatura viitoarei Constituții democratice de la 1923.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe