Anatomia instituției Suveranului

Ioan-Luca Vlad Publicat la: 28-06-2016

La 1 iulie se împlinesc 150 de ani de la adoptarea Constituției din 1866. Mă voi concentra asupra unui aspect esențial al său, și anume instituția Suveranului. Scopul cercetării mele este de a vedea dacă și în ce măsură acestea exprimau realitatea ori dacă funcționau într-un sistem mai larg de norme, scrise și nescrise, de origine națională și internațională, care dădeau instituției regale plenitudinea înțelesurilor și rolurilor sale.

 

Monarhia a precedat Constituția. Carol I a fost ales ca domn nu potrivit Constituției din 1866, ci direct de popor, „cu drept de moștenire”, în 2-8 aprilie, același an. Or, astfel, el era „catapultat” din Imperiul German într-un stat aflat în uniune personală, guvernată de Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, modificată prin Protocolul de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, cunoscut în țară ca „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”. Carol I devenea mai întâi de toate un domn, înscris în tradiția medievală românească și în sistemul de suzeranitate otomană, cu drepturi, răspunderi și obligații ce treceau peste limitele ce aveau să fie impuse prin Constituție. Or, unul dintre aceste principii, al deținerii puterii supreme în stat, a rămas și rămâne singura cheie în care pot fi înțelese preluarea autorității regale din 1938, cu consultarea directă a poporului, precum și actele de natură constituțională din 1944 și 1946 (trebuie remarcat că, în 1944, Regele Mihai a restaurat drepturile și libertățile constituționale prevăzute în Constituția din 1923, precum și regulile privind organizarea statului, cu unele excepții, iar în 1946 a emis un decret privind organizarea puterii legislative, de asemenea cu valență constituțională). Carol întemeia o dinastie, care avea să intre și ea, ca atare, în cuprinsul Constituției. Preexistența lui Carol în poziția de suveran a fost necesară pentru ca el să poată promulga Constituția.

Domnul și Biserica

O dovadă evidentă a caracterului supraconstituțional al instituției Suveranului este includerea sa în ritualistica Bisericii Ortodoxe Române. Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, calitatea de „Episcop al treburilor dinafară” ş.a. sunt atribute consacrate Suveranului de doctrina ortodoxă. Corespunzător, implicarea Mitropolitului Primat în viața constituțională a țării (de exemplu, rezultatul plebiscitului din 1866 a fost validat în primul rând de Mitropolitul Primat, Patriarhul a fost membru al Regenței în perioada 1927-1930, iar în 1940 Regele Mihai şi-a depus jurământul în fața Patriarhului) reflectă tot un sistem fundamental al gândirii politice care își trăgea obârșia din tradiția imperială bizantină. Privind obligativitatea introdusă în Constituție ca urmașii domnului să fie crescuți în „religiunea ortodoxă a răsăritului”, Carol a fost atât continuatorul despotului bizantin, cât și primul suveran constituțional.

Atribuțiile constituționale

Constituția din 1866 anticipa suveranitatea internațională a României înainte ca recunoașterea ei să fie pe deplin cucerită. Ea îi conferea domnului aceleași atribute ca unui șef de stat dintr-o democrație liberală, fiind parte a puterii legislative, exercitând-o împreună cu Reprezentațiunea Națională. El putea convoca Adunarea Deputaților și Senatul sau putea chiar să dizolve una sau ambele Adunări. De asemenea, participa la procedura de revizuire constituțională.

Domnul era și titularul puterii executive, numind și revocând miniștrii. Hotărârile judecătorești, pronunțate în temeiul legii (Constituția spunea „în virtutea legei”, ceea ce este mai logic decât „în numele legii”, întrucât legea nu este o persoană nici măcar… juridică), se executau în numele său. De asemenea, putea acorda amnistia politică, precum și grațierea, în anumite condiții. Domnul numea sau confirma numirile în orice funcții publice și putea reglementa aplicarea legilor, fiind comandantul suprem al armatei, conferind grade militare, decorații românești și aprobând portul celor străine. Exercita dreptul de reprezentare externă a statului prin încheierea unor convenții, care însă trebuiau ratificate de puterea legislativă.

Dinastia

În secțiunea dedicată Domnului și Dinastiei se arăta că puterile constituționale ale acestuia sunt ereditare, în linia coborâtoare directă și legitimă a lui Carol I, din bărbat în bărbat. Din lipsă de coborâtori pe linie bărbătească, succesiunea i se cuvenea „celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Dacă nici unul dintre aceștia nu ar mai fi în viață sau ar declara că nu primește tronul, atunci Domnul își putea numi succesorul dintr-o dinastie suverană din Europa cu acceptul Reprezentațiunii Naționale, tronul fiind vacant. În acest caz, Adunările urmau să aleagă un domn dintr-o dinastie suverană din Europa Occidentală, precum și o Locotenență Domnească.

Persoana Domnului era inviolabilă. Constituția prevedea contrasemnătura unui ministru pe orice act al său, ministrul devenind răspunzător de act, sub sancțiunea lipsei de efect a acestuia. Finanțarea instituției Suveranului era stabilită prin lege, sub forma unei „liste civile”.

Din dispozițiile privind succesiunea, putem remarca o concepție patrimonială a Constituției asupra dreptului la Coroană, care corespundea actului plebiscitar de la 1866. Astfel, succesiunea era reglementată foarte aproape de modelul dreptului civil (cu marea excepție a excluderii femeilor), mergând până la a institui libertatea numirii testamentare a moștenitorului Coroanei, în ipoteza vacanței prezumtive a tronului.

Fürstenrecht în România?

Tradiția juridică a Europei apusene a consacrat o ramură a dreptului care îngloba normele aplicabile acelor persoane și familii (dinastii) care puteau accede la funcția supremă. Aceste norme erau de natură atât publică, cât și privată și își găseau sursa atât în dreptul intern, cât și în cel internațional. Un exemplu actual îl constituie Legea Casei Princiare de Liechtenstein, care, deși a fost publicată în gazeta oficială a statului, prevede (art. 18, alin. 2): „Constituția Principatului Liechtenstein nu poate să modifice sau să abroge această Lege a Casei. Același lucru este valabil și pentru tratatele internaționale încheiate de Principatul Liechtenstein. În acestea, dacă este necesar, trebuie inclusă o rezervă corespunzătoare”.

În România, Dinastia a existat anterior Constituției și, prin ascendența sa germanică, și-a manifestat existența juridică de sine stătătoare. Exemplele cele mai bune în acest sens sunt tratatele de căsătorie. Acestea au fost încheiate în momentul căsătoriei fiecărei generații de suverani români, cu excepția Regelui Mihai. Aceste tratate aveau exact natura dreptului princiar, adică și publică (conținând dispoziții privind titlurile și prerogativele regale), și privată (conținând și dispoziții privind dota, divorțul, custodia copiilor etc.).

Dinastia română nu a avut un statut propriu în primele decenii de existență. Prezumția a fost că, acolo unde Constituția nu prevede, se va aplica dreptul civil general. Ideile foarte împământenite, precum așa-zisa imposibilitate de a se căsători cu un „pământean” (român), sunt cu totul greșite. Căsătoria ilegitimă a lui Carol al II-lea (pe atunci, Principele Carol) a fost anulată nu din cauza unui statut regal (care nu exista), ci pentru că nu se respectaseră prevederile obligatorii ale Codului civil privind acordul parental și publicarea intenției de căsătorie.

Documentele legislative adoptate în privința membrilor Familiei Regale au fost de natură limitată în special la actele de stare civilă ale membrilor săi. Ies în evidență două dispoziții de natură generală, care conturau dreptul aplicabil membrilor Familiei Regale. Pe de o parte, aceea potrivit căreia, în lipsa unor prevederi speciale, li se aplica dreptul civil. Pe de altă parte, dispoziția cuprinsă în ultima formă a statutului potrivit căruia Regele putea conferi titluri nobiliare membrilor Familiei Regale, chestiune care ține atât de dreptul public (titlul nobiliar fiind, pe de o parte, o onoare statală), cât și de dreptul privat (titlul nobiliar putând fi privit și ca parte a numelui).

Dreptul internațional

Odată câștigată independența națională, Suveranul (din 1881, Regele) dobândea toate atributele prevăzute pentru șeful statului în dreptul internațional public. Enumerăm, selectiv, pe cele mai importante: jus representationis omnimodae, adică dreptul Suveranului de a-și reprezenta statul în toate privințele, fără a necesita o împuternicire specială; imunitatea diplomatică extinsă; dreptul de a acredita și primi acreditările ambasadorilor; dreptul de a proclama războiul și pacea. Pe lângă aceste atribute juridice, se află și cele care țin de curtoazia și protocolul internațional, care fac obiectul unei alte discuții.

Aceste atribute au o componentă publică (legată de calitatea de șef al unui stat), dar și una personală (legată de persoana fizică a Suveranului). În cazul președinților, cele două componente se separă în momentul încetării mandatului. În cazul regilor, poziția fiind câștigată, viageră, ele nu se mai separă niciodată.

Suveranul în exil

Tocmai natura mixtă a mănunchiului de norme juridice care guvernează Dinastia română face ca existența ei să dăinuie, atât în mentalul colectiv, cât și în afara reglementărilor juridice pozitive din România. Regele a rămas singurul factor constituțional activ și existent (pentru justificarea juridică a atributelor suveranilor aflați în exil, vezi Walter Schätzel, „Le nom des personnes en droit international”, în Collected Courses of the Hague Academy of International Law, vol. 95, Boston, 1958, pp. 243-250, secțiunile „Les monarques et anciens monarques” şi „Les familles des monarques et des anciens monarques”), păstrând totodată și calitatea de șef al Casei Regale – cu alte cuvinte, de fons juris (sursă a dreptului), potrivit normelor autonome ale dinastiei. Numai așa se poate explica de ce Regele a reprezentat „factorul constituțional” la care s-a raportat Comitetul Național Român; de ce el a fost tratat în continuare ca Suveran de către puterile străine; de ce el a putut să confere decorații regale și să stabilească norme și sancțiuni privind propria familie, incluzând și acordarea de titluri pentru membrii ei. Așa apare ca fiind evidentă legitimitatea adoptării Normelor Fundamentale de la 30 decembrie 2007 (legitimitatea Normelor Fundamentale a fost remarcată și de Consiliul Legislativ al României, în Avizul său privind propunerea de revizuire a Constituției din 2013, citându-le pentru a defini Casa Regală a României. Avizul poate fi găsit la adresa http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2014%5C14L233LG.pdf).

O situație juridică similară, dar la o altă scară a avut-o Vaticanul. Deși Roma devenise parte a Italiei, statele continuau totuși să întrețină relații diplomatice cu Sfântul Scaun, în baza autorității morale a acestuia. În 1929, odată cu semnarea Acordurilor de la Lateran, s-a recunoscut suveranitatea teritorială a Papei, dar însăși semnarea acestora a consfințit preexistența unei persoane suverane.

Dinastia astăzi

Coroana rămâne simbolul suveranității naționale. Purtătorul ei, Suveranul, este alături de Coroană în exil, atât timp cât nu există nici o consacrare legislativă a sa și nici readucerea Coroanei ca simbol național pe capul acvilei, alături de celelalte simboluri heraldice consacrate ale României.

O consacrare legislativă a rolului Casei Regale nu va face decât să transpună din nou în dreptul intern o instituție care există în inimile și mentalul colectiv românesc. Casa Regală va putea astfel să acționeze cu mijloace nu doar de natură privată, morală, protocolară, ci și cu mijloace instituționale și juridice pentru a continua păstrarea tradițiilor naționale și a valorilor statului român modern și promovarea dezvoltării României.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral