Constituția din 1866, certificatul de naștere al României

Claudiu Pădurean Publicat la: 28-06-2016

Nu întotdeauna există o suprapunere între momentele care marchează o națiune și cele care definesc istoria unui stat. Uneori, națiunea poate exista fără să fi fost încă în măsură să creeze un stat, așa cum este cazul națiunii kurde. Alteori, există mai multe state în care este împărțită o națiune, așa cum este în prezent cazul românilor, împărțiți între România și Republica Moldova.

 

Certificatul de naștere al națiunii române poate fi socotit documentul din 1792 intitulat Supplex Libellus Valachorum. Acesta venea la un secol aproape de la unirea religioasă a românilor din Transilvania și formarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, ceea ce a generat formarea unei elite românești în Transilvania. Ca urmare a integrării Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, pe atunci cel mai modern stat din Europa, au fost posibile fenomene precum apariția Școlii Ardelene și a regimentelor de grăniceri români. Documentul redactat de episcopul greco-catolic, baronul Ioan Bob, și de cel ortodox, Gherasim Adamovici, era asumat de clerul, nobilii și cetățenii (cu sensul de oameni liberi, orășeni sau săteni din zone ferite de iobăgie, precum circumscripțiile regimentelor de graniță) „valahi” din Transilvania. Supplexul marca nașterea națiunii române atât din perspectivă medievală, pentru că românii probau că au cele trei stări (oratores – clerul, bellatores – războinicii, inclusiv militarii din regimentele românești, plus nobilimea română și laboratores – cei care munceau, țăranii, meșteșugarii și negustorii) care defineau conceptul medieval de natio, dar și apariția conștiinței naționale. Prima recunoaștere internațională a națiunii române avea să vină abia în 1853, cu șase ani înainte de Unirea Principatelor. Este vorba despre o bulă papală care stabilea înființarea Arhiepiscopiei Greco-Catolice de Alba Iulia și Făgăraș și a episcopiilor din Gherla și din Lugoj.

Statul român modern s-a născut în 1859, odată cu Unirea lui Alexandru Ioan Cuza. Însă Unirea nu era decât parțială și recunoscută doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan I. De aceea, certificatul de naștere al statului român avea să fie scris abia în 1866. Este vorba despre prima constituție, intrată în vigoare după promulgarea sa și publicarea în Monitorul Oficial la 1 iulie.

Constituția a fost votată de o Adunare Legislativă bicamerală, aleasă după abdicarea lui Alexandru Ioan I. Aceasta s-a transformat în Adunare Constituantă după venirea în țară a Principelui Domnitor Carol I. Ca o curiozitate a istoriei, Principele Carol I, viitorul rege, a depus jurământul către națiune în calitate de domnitor constituțional, deși România încă nu avea o constituție. Adoptarea legii fundamentale a fost un act de mare curaj. Într-o Europă dominată de puteri reacționare, în care constituțiile erau, de regulă, expresia unor concesii acordate de suverani după revoluții sângeroase, în România, însuși monarhul participa la crearea celei mai liberale legi fundamentale de pe continent. Din punctul de vedere al dreptului internațional, marile puteri considerau Principatele provincii privilegiate ale Imperiului Otoman, care nu avea el însuși o constituție. Prima constituție otomană a fost adoptată la 10 ani după cea românească, în noiembrie 1876.

Constituția de la 1866 consacra pentru prima oară numele România și vorbea negru pe alb despre suveranitatea națională. Domnitorul primea dreptul să bată monedă și să acorde ordine și decorații. Pentru a limita amestecul otomanilor în treburile interne ale României, cetățenia era condiționată de apartenența la un rit creștin. Iar cum deputați, senatori sau miniștri puteau fi doar cetățenii români, otomanii nu aveau posibilitatea să numească vreun musulman în funcții de conducere în România. După cucerirea independenței, condiția apartenenței religioase pentru acordarea cetățeniei a fost abandonată. Toate acestea transformau România într-un stat care devenea, de facto, independent. Independența în sine a fost cucerită pe câmpul de luptă în 1877-1878, dar ea nu ar fi fost posibilă fără ca statul să fi fost în prealabil întărit de această Constituție. Iar cât de modernă a fost ea reiese din faptul că interzicea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii, garanta libertatea conștiinței, a presei și a întrunirilor, dar și inviolabilitatea persoanei. Constituția a fost concepută flexibil, ceea ce a permis modernizarea ei, prin revizuirile din 1879, 1884 și 1917. Ea a reprezentat și baza pentru redactarea noii Constituții din 1923. Fără îndoială, Constituția din 1866, împreună cu cea din 1923 trebuie să reprezinte sursa de inspirație pentru o nouă lege fundamentală a României, care se impune cu necesitate. Inclusiv în privința revenirii la forma de stat reprezentată de monarhia constituțională!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe