Prima Constituție a statului român modern prin ochii prezentului

Alexandru Muraru Publicat la: 28-06-2016

Adoptarea unei constituții înseamnă mai mult decât punerea unei temelii normative, a unui cadru legal. Francezii au numerotat de-a lungul istoriei republicile în funcție de constituțiile lor, pentru că acest moment a fost asimilat cu un nou început politic, identitar, cu o nouă etapă din viața statului, a relației dintre cetățeni și instituții și, poate cel mai important, a unui nou și evolutiv consens politic, social și civic și asupra unui proiect național de construcție a societății. În asemenea logică, în societățile democratice este îndeobște adevărat că actele fundamentale sunt expresia voinței unei generații, manifestă proiectul unui consens național și țin seama de traiectoria internațională sau modificările majore din viața statului.

 

Nu doar schimbarea formei de guvernământ impune o nouă Constituție, ci nevoia unui moment identitar, consensual și simbolic atunci când există crize politice multiple care frânează dezvoltarea statului și a națiunii. Inclusiv noile condiții externe (de exemplu, modificarea raportului de forțe din 1866 față de perioada 1856-1859) sau aderarea la o structură politică și economică (de exemplu, UE) menită să schimbe în bine cursul unui stat impun un nou act fundamental. Cu alte cuvinte, când națiunea, elitele politice, societatea și diaspora susțin un moment de cotitură, de evoluție pozitivă, o nouă Constituție devine obligatorie.

Constituția de la 1866 trebuie privită, cu ochii prezentului, tocmai în această cheie. Actul fundamental care împlinește la 1 iulie exact 150 de ani a fost expresia unui moment de ruptură față de derapajele politice interne, conflictele interminabile, criza economică și financiară, frământările sociale și lipsa perpetuă a unui consens între elite și accepțiunea asupra statului și a societății de la sfârșitul domniei colonelului Cuza.

Rolul simbolic al Adunării Constituante

Juristul Eleodor Focșeneanu remarca faptul că declarația Adunării Constituante de la 1 mai 1866 a reprezentat un act „hotărât și curajos, înfruntând cele mai mari puteri ale Europei”, reiterând voința națională pentru o singură țară, „nedespărțită”, precum și domnia ereditară a unui Principe străin. Alte principii moderne, precum suveranitatea națională, încarcă, de fapt, așa cum remarcă și Focșeneanu, această declarație politică internă și internațională cu valoarea unei declarații de independență, emancipatoare (Istoria constituțională a României. 1859-2003, ediția a III-a, revizuită și adusă la zi, București, 2007, pp. 47-83).

Primele măsuri ale Principelui Carol

Puțină lume cunoaște faptul că prima măsură luată de Principele Carol a fost amnistierea crimelor și delictelor politice, printr-un decret dat în ziua de 10 mai 1866 (ibidem), document care îi dezincrimina practic pe foștii miniștri trimiși de Alexandru Ioan Cuza în fața judecătorilor Înaltei Curți, o răfuială deseori întâlnită la noi. A fost un gest simbolic de punere împreună a elitelor politice, învățate cu tehnica provizoratului, dezbinate și autoultragiate de crizele politice fără sfârșit. Constituția de la 1866 a fost așteptată inclusiv sau mai ales de Principele Carol, care, așa cum spune Nicolae Iorga, a făcut jurământul de credință inițial față de noua sa patrie „pe legile țării așteptând o constituție improvizată pe baza celei belgiene, care nu fu gata decât în iunie”. Disputele dintre liberali și conservatori se prelungesc în primăvara lui 1866, astfel încât Carol intervine personal și cere urgentarea procesului de adoptare a noii Constituții, un rol din nou fundamental în determinarea elitelor politice de a da țării o lege fundamentală cu rol covârșitor în dezvoltarea sa (vezi Doru Neagu, Prima Constituție a României, Editura Fundației Universitatea pentru Toți, Slatina, 2006).

Un act fundamental progresist

Constituția de la 1866 a avut marele merit de a deschide societatea de la vârful ei, chiar dacă, după unii, „inspirația” belgiană sau, după alții, traducerea aproape în totalitate a actului fundamental de la 1831 i-ar știrbi meritele autohtone. Cert este că, în mare parte, solicitările și principiile divanurilor ad-hoc sunt, de fapt, regăsite în celelalte organisme și documente elaborate în 1821, 1822, 1848 și 1857. Actul fundamental de acum 150 de ani pornea cu principiile Revoluției franceze (suveranitate națională, separația puterilor, drepturile și libertățile fundamentale, guvern care să respecte reprezentarea adunărilor legislative, responsabilitate ministerială, protecția desăvârșită a proprietății private) și era o adevărată declarație de independență față de Imperiul Otoman, sub garanția colectivă a Marilor Puteri, în contextul în care noul stat depășea practic cu mult autonomia conferită de Tratatul de Pace de la Paris (1856) și Convenția din 1858. Până la Marea Unire din 1918, actul fundamental a beneficiat de trei amendări majore (1879, 1884, 1917) care au dezvoltat democrația, au lărgit drepturile civile (inclusiv regimul presei) și cele electorale (prin reprezentarea proporțională și votul universal) și au consfințit independența țării și ridicarea acesteia la statutul de regat. Acestea au consfințit o politică moderată, un melanj al necesităților și un compromis politic între partide, precum și posibilitatea regelui de a decide asupra reformelor constituționale, cum afirmă istoricul Ion Bulei. Carol I vorbea despre aceste revizuiri, ce „vor asigura dezvoltarea regulată și liniștită a statului, o reprezentare completă a tuturor intereselor și ocrotirea eficace a liberului exercițiu al votului, mărirea garanțiilor constituționale, puterea și stabilitatea” (C.C. Giurescu, Cuvântările lui Carol I, vol. II, p. 315, apud Ion Bulei, „Constituția din 1866”, în Gheorghe Sbârnă [coord.], Constituțiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 9-28).

Valoarea adăugată a Constituției din 1866 este dată tocmai prin modul în care aranja consensual instituțiile și relațiile dintre ele, plecând de la principiile Constituțiilor americană, franceză și engleză. Discutată în context istoric și internațional, valoarea este suplimentată de faptul că ea întrunea câteva năzuințe ale mai multor generații: autonomia și neutralitatea celor două principate, unirea într-un singur stat, sub un principe străin, un guvern constituțional, garanția celor șapte Mari Puteri. Prin documentul fundamental de la 1866 se reușea următorul fapt: „regimul politic al monarhiei constituționale ajunge a fi consolidat și echilibrat, oprind autoritarismul și deschizând drumul către formarea societății civile”. Cea mai evoluată și avangardistă Constituție din Europa de la acea vreme a fost „o opțiune europeană a elitei politice române”, „prima [Constituție] întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române pe baza principiului câștigat de Alexandru I” (ibidem).

Carol I: o instituție a suveranității și un lider vizionar

Carol I vedea în actul fundamental o constanță a întregii acțiuni politice, fiind convins totodată că moderația și respectarea ordinii vor genera în mod adecvat și „întrebuințarea libertăților publice” (ibidem). Rolul său a fost esențial, nu doar pentru că acesta se pregătea de o domnie lungă, într-o țară marginală a Europei, dar și pentru că viziunea sa și-a pus amprenta pe actul fundamental. Liberalismul lui Carol I și-a făcut prezența în spiritul și litera Constituției în numeroase articole. De exemplu, puțină lume cunoaște faptul că existența a două Camere ale Parlamentului i se datorează Suveranului, care a cerut acest lucru pentru rolul ponderator, cu rol de filtru, dar și pentru statutul său în interiorul puterii legislative, având drept de veto.

Patru mari „ingrediente” pentru construcția unei națiuni

A devenit comună în ultimii ani, în special după aderarea la Uniunea Europeană, expresia „România nu are un proiect de țară!”. Nu doar comună, ci, să recunoaștem, adevărată. Nici un proiect major vehiculat politic – unirea cu Basarabia, regionalizarea, reforma administrativă, modificarea Constituției, dezvoltarea economică accelerată ca o consecință a puterii noastre în UE (a șaptea țară ca populație) ș.a. – nu a reușit un lucru esențial, și anume acela de a întruni un consens național, fără de care nici o construcție statală de dimensiunea unui proiect de țară nu poate avea, evident, succes. La 150 de ani de la 1866, România ar trebui să privească cu conștiința istorică actul creator de atunci, în context intern, regional și internațional. Viziunea elitelor, identificarea cu nevoile naționale, aspirațiile tinerelor generații, scoaterea țării din zona marginală – toate acestea au fost ingrediente ale proiectului care a construit o națiune. Toată plămada politică, civică și socială din următoarele decenii și până la Marele Război și Marea Unire nu au fost altceva decât o consecință a momentului de la 1866, într-o Europă dezbinată între alianțe, trădări, revoluții și conflicte regionale.

Am încercat să fac o paralelă, păstrând proporțiile, cu România anului 2016. Din nefericire, astăzi, nici unul dintre cele patru ingrediente majore pentru generarea unui moment similar cu 1866 nu mai are forța și anvergura necesare. Paradoxal, tocmai Constituția după care astăzi funcționează România a slăbit și a eludat aceste patru elemente esențiale. Instituția fundamentală a Parlamentului nu mai este în centrul politicii, rolul său fiind luat de Executiv. Din cauza angrenării în dispute, controverse și scandaluri, consensul lipsește cu desăvârșire în societatea românească, atât în rândul elitelor politice, cât și al celor civice, la nivelul comunităților, al profesiilor și al generațiilor. Actul fundamental al României nu mai răspunde de mult așteptărilor și nevoilor națiunii, fiind el însuși generator de ambiguități, crize politice și interpretări ce permit declanșarea unor conflicte între principalele instituții ale statului, iar o instituție a suveranității precum monarhia și un lider vizionar de dimensiunea lui Carol I sunt așteptați de un sfert de veac în democrația românească.

În plus, nu există astăzi o cultură modernă a inovației politice și a imaginației instituționale, concepția liberală fiind reprezentată de un segment minoritar al societății, iar rolul modernizator al statului sau chiar al elitelor lipsind cu desăvârșire.

Plecând de la primul cetățean și mergând până la ultimul român din diaspora, de la diplomație și până la comunități, începând cu Parlamentul și terminând cu ultima primărie de comună, cu toții ar trebui, măcar astăzi, să privim spre 1866 ca spre un moment vizionar și identitar care să dea inspirația și imboldul necesare României și nouă tuturor, care să servească drept reper fundamental de bună practică pentru dăltuirea unei noi Constituții, fără de care țara și societatea nu vor putea evolua în interior și exterior, deopotrivă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral