Constituția de la 1866 - continuarea modernizării

Liviu Brătescu Publicat la: 28-06-2016

Regimul politic instalat la 11 februarie 1866 conștientiza încă de la începutul existenței sale faptul că, într-un context internațional agitat, precum cel al înlăturării lui Al.I. Cuza, fiecare mișcare politică trebuia bine calculată. Diplomația europeană relua încă din primele zile ce urmau înlăturării fostului domn ideea existenței a două state românești distincte, fapt care producea o îngrijorare evidentă la București. În acest context, câteva acțiuni politice trebuiau rapid declanșate, iar una dintre ele era dizolvarea Parlamentului (18 martie) ales în timpul domniei lui Cuza și convocarea unei noi Adunări (Constituante).

 

Expresie a echilibrului dintre forțele politice existente, alegerile din aprilie 1866 duceau la o prezență echilibrată a reprezentanților celor două mari familii politice în legislativul de la București. Începându-și activitatea la 28 aprilie 1866, Adunarea Constituantă avea ca obiectiv, după declararea ca domn al Principatelor pe baza plebiscitului a lui Carol (începutul lunii aprilie), elaborarea unei legi fundamentale, prin care să se pună bazele unui regim politic concordant cu aspirațiile epocii, dar și cu obiectivele oamenilor politici aflați în poziție decizională.

Punctul de plecare: proiectul din 1859

Baza întregului demers trebuia să fie proiectul elaborat de Comisia Centrală în anul 1859. După mai puțin de o lună de zile de dezbateri, o comisie a Consiliului de Stat declara prin proces verbal faptul că se ajunsese la un acord în privința tuturor articolelor din proiectul de constituție lucrat de Comisia Centrală, motiv pentru care generalul Ion Ghica era desemnat să prezinte un raport către Consiliul de Stat. Documentul amintit arăta foarte clar că, în elaborarea proiectului, Comisia avusese în vedere Convenția de la Paris din 1858, dar și Constituția Belgiei. După parcurgerea acestui traseu, la 1 mai 1866, Guvernul român trimitea Adunării proiectul de constituție realizat de Consiliul de Stat.

Fără a face o analiză a noii Constituții, pentru că nu acesta este obiectivul nostru, nu putem să nu spunem totuși că, după dezbateri aprinse, „pactul fundamental” ce reprezenta expresia compromisului la care ajungeau grupările prezente în Adunarea Constituantă crea premisele unei dezvoltări moderne a statului român. Dincolo de victoria simbolică pe care o presupunea adoptarea în sine a unui document fundamental fără aprobarea vreunei puteri europene, așa cum se întâmplase până atunci, introducerea unui regim liberal și garantarea tuturor libertăților publice însemna un uriaș pas înainte făcut de națiunea română. Explicația pentru susținerea unor idei precum egalitatea tuturor românilor în fața legii, a dărilor, a conscripției și a șanselor de ocupare a funcțiilor publice, abolirea privilegiilor, a scutirilor și monopolurilor de clasă trebuie cu siguranță căutate și în mediul cultural-politic în care se formaseră oameni precum N. Ionescu, A. Pascal, G. Mârzescu, I. Strat, ca să-i cităm doar pe câțiva dintre acei lideri politici foarte vocali în timpul dezbaterilor. Invocarea în timpul intervențiilor din plen sau din cadrul comisiilor a unor teoreticieni precum Pierre Paul Royer-Collard, Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, John Adams, David Livingstone dovedea foarte clar că exista pentru oratorii amintiți imaginea exactă asupra direcției în care trebuia să se îndrepte societatea românească.

Consfinţirea vechilor libertăţi

Privind cu atenție la prevederile Constituției, putem observa că există o gamă foarte largă de libertăți, la cele deja amintite adăugându-se dreptul românilor de a se aduna pașnic, fără arme și fără o prealabilă autorizație, dreptul la asociere fără vreo măsură prealabilă, garantarea deplină a libertății învățământului public și, nu în cele din urmă, libertatea deplină a presei.

În aceste condiții, faptul că majoritatea celor care vorbeau răspicat despre viitorul statului modern român considerau firesc ca religia să reprezinte un criteriu pentru împământenire reprezenta în mod evident o surpriză. Dezbaterile ce vor urma arătau că invocarea libertății religioase pentru români și condiționarea dobândirii cetățeniei române de neapartenența la alte credințe religioase decât cea creștină nu erau văzute ca o incompatibilitate de neadmis într-un stat modern, așa cum se dorea a fi cel român. Atmosfera tensionată din Parlament era oglindită în manifestări de stradă violente, totul culminând cu incendierea Sinagogii din București din noaptea de 18 iunie 1866. Guvernul preocupat de limitarea incidentelor asigura imediat protestatarii, și nu doar pe ei, de faptul că nu intenționa „să dea țara evreilor, nici a le da drepturi care să atingă, să jignească cât de puțin interesele românilor”. Presiunea exercitată prin mișcarea din Moldova, dar și prin demonstrațiile din București își atinsese scopul. Liberalii și conservatorii aproape deopotrivă nu vedeau nimic discriminatoriu în percepția lor asupra modului în care era trasat practic rolul evreilor în cadrul statului român: fără drepturi politice, dar beneficiari ai unei toleranțe comercial-financiare și industriale de care se bucura, până la urmă, întreaga națiune. Nimic nu mai părea să-i întoarcă din drum pe vajnicii apărători ai românității: modificarea restrictivă a articolului 6 din Constituție, devenit 7, însemna refuzul acordării împământenirii pentru evrei pe motive religioase, excluzându-i astfel de la drepturile politice. Ca atare, potrivit noii Constituții a României, străinii nu puteau fi admiși în treburi publice decât în cazuri excepționale și în temeiul unei legi. În schimb, evreii beneficiau de protecția dată de lege persoanelor și averilor în general.

Interesant devenea faptul că, în ciuda entuziasmului manifestat în momentul intrării lui Carol I în incinta Parlamentului pe 10 mai 1866, Camera nu dorea să-i acorde domnitorului decât un drept de veto condiționat și suspensiv, asemănător cu acela al președintelui SUA, în timp ce suveranul român cerea un drept de veto necondiționat și absolut. Observațiile formulate de noul monarh luau, după o dezbatere în cadrul Parlamentului, pe 26 iunie/8 iulie, forma articolului 63 din Constituție, a cărui esență era acordarea dreptului de veto absolut al monarhului, în baza căruia acesta putea să refuze sancționarea legilor.

Pactul fundamental – expresie a compromisului politic

După aproape două luni de dezbateri, Constituția era votată la 29 iunie de toți cei 91 de deputați prezenți. Din momentul în care Consiliul de Miniștri întocmea raportul ce avea ca obiect adoptarea legii fundamentale, Carol I sancționa noua Constituție pe 30 iunie. În aceeași zi, suveranul depunea jurământul de credință în Parlament. Dacă ar fi să facem o caracterizare suplimentară a Constituției de la 1866, atunci am putea spune că aceasta este surprinzătoare în anumite privințe, fiind în același timp o încercare de anulare a consecințelor politice ale Convenției de la Paris și ale statutului său de dezvoltare ce fusese adoptat de Al.I. Cuza, dar ștergea cumva și perioada în care colegiile electorale țărănești avuseseră posibilitatea să-și voteze reprezentanți proprii în adunările ad-hoc din 1857. Chiar dacă anumite formule constituționale puteau crea impresia unei înfrângeri a liberalilor, existența unui sistem reprezentativ restrâns într-o formulă cenzitară era o bună modalitate de susținere a celor care, prin natura profesiei lor, erau deja implicați în procesul de modernizare a societății românești.

Evenimentul desfășurat la 11 februarie reprezintă în istoria românilor unul dintre cele mai importante momente, dacă ținem cont de perspectiva ce se deschidea statului român. Dincolo de dificultățile externe provocate de iritarea Puterilor Garante, deranjate de îndrăzneala factorilor politici de la București, problema cea mai importantă în plan intern era aceea a educării populației în spirit dinastic, care să ducă la acceptarea de către societatea românească a lui Carol I. Acest fapt devenea unul dintre obiectivele importante ale guvernelor românești din anii anteriori, pentru că de asta depindea stabilitatea regimului politic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe