Țesături (1)

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 28-06-2016

O lucrare tipărită recent la Chișinău de Editura Arc ne prevenea asupra slăbiciunii de a mai folosi comod termenul text, pe care (supra)specialiștii în comunicare s-ar părea că și-l reprezintă doar ca pe un fragment dintr-un fel de găoace, desemnând vag o înșiruire ocazională de cuvinte cu legătură tematică între ele, o secvență din exprimarea (preponderent verbalizată) a personalității, ca realitate ajutătoare pentru descifrarea ansamblului unui text-discurs totdeauna mai amplu, dacă nu perpetuu.

 

Este vorba despre o îndrăzneață exegeză a unei cercetătoare de la Institutul de Dezvoltare a Societății Informaționale al Academiei de Științe a Republicii Moldova, Elena Ungureanu, lucrare intitulată, firește, Dincolo de text: hypertextul, abia termenul din urmă fiind demn de toată atenția, ca obiect de studiu al științelor limbajului, dar și al exegezei literare. Prezentăm impresii asupra acestei lucrări provocați și de elaborarea de către autoare a unui proiect de teză de „abilitare”, Intertext și hypertext: studiu semiotico-lingvistic, ce se dovedește dezvoltarea unor aspecte ale temei pe care, cu bune rezultate, a cercetat-o anterior și reproiectarea la obiect a acesteia.

Aparent nevinovat, punctul de plecare este Roland Barthes, care și-a dat seama că „tout texte est un intertexte”, continuat de Julia Kristeva, răspunzătoare de voga conceptului intertextualitate, dar și de mulți alții, după ce primul descifrase și etimologic termenul de bază: „text înseamnă țesătură”. Și, într-adevăr, în limbile moderne din care am împrumutat cuvântul savant, la bază este participiul textum al verbului texo, -ere („a țese”). Însă pe specialiști nu-i mai interesează o țesătură oarecare, ci ansamblul căruia aceasta i se subsumează: nu bucățile de pânză ce constituie „poalele” ori „stanii” cămășii, ci însăși cămașa, ba, dincolo de aceasta, întreaga îmbrăcăminte a autorului și felul în care o poartă!

De la început, în favoarea autoarei, ne face plăcere să descifrăm, în ceea ce privește abordarea temei și tratarea acesteia, pe multiple (și, uneori, greu de bănuit) planuri, o lăudabilă reprezentare semitragică (chiar dacă această notă este aparent refuzată) privind momentul actual al conștiinței culturale și al scriiturii umanistice, curaj epistemic deosebit, capacitatea analitică și de a trage concluziile ce se impun, pe baza frecventării responsabile a unei documentări extinse, bine orientate și convingător puse în lucru. Suntem nevoiți să trecem peste problematica de bază a exegezei, semiotica „hypertextului” (reprezentând „descrierea modalității de organizare specifică a elementelor textuale ale limbajului virtual, căruia îi sunt proprii caracteristici semantice și funcționale distincte de cele ale limbajului naturalˮ) și peste demonstrația privind necesitatea promovării „unor noi discipline, cum ar fi intertextologia și hypertextologiaˮ, direcții de interes generate de prezența copleșitoare a internetului în comunicarea contemporană.

Celui de-al doilea mare vinovat privind destabilizarea textului refuzat, internetului, îi putem, nu numai empiric, recunoaște rolul respectiv, dacă ținem seama (și nu putem să n-o facem!) de aciditatea unor foarte cunoscute observații ale lui Umberto Eco, din familia „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității… Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Or, la acest nivel, ce mai înseamnă „text”, dacă, mai întâi, ca fenomen sociocultural, cei (poate pe drept) incriminați, cărora li se adaugă însă contingente masive de internauți deloc „imbecili”, ignoră bonom standardizarea exprimării „exemplare”.

În al doilea rând, atacul la normă aparține unor elite intelectuale, scriitorilor (acum) „postmoderniști”, care, la rândul lor, așa cum admitem și după demonstrația Elenei Ungureanu, sfidează aproape tot ce se învață în școală, de la grafie (ce să mai vorbim de orto-!), punctuație, gramatică (mai ales pe terenul sintaxei părților de vorbire și a frazei) până la semantică, aceasta fiind o poveste străveche în ceea ce-i privește pe „devianți”, cum sunt supranumiți scriitorii! Dar să ne reamintim cum se poziționau față de aceleași aspecte măcar scriitorii aparținând curentelor „moderniste” interbelice.

Totuși, în ansamblul discutării temei, se pare că prea ușor sunt pierdute din vedere câteva distincții obligatorii: „limba”, în ipostaza de „limbaj”, nu constituie, să zicem, o pâine cotidiană, aceeași la dispoziția a tot natul și cu porții de componente egal distribuite; comunicarea se desfășoară la niveluri deosebite, între interlocutori cu statute diverse în diferite planuri, pe teme diferite. Este vorba așadar despre variația „diastratică” și limbajele „funcționale”, astfel că frisoanele pe marginea desființării textului ca obiect al cunoașterii sunt cel puțin grăbite. Ne îndreptățește o asemenea afirmație însăși o ramură a exegezei moderne, „lingvistica textului”, comparabilă cu „pragmalingvistica” în ceea ce privește metodologia și finalitatea înțelegerii „umanizate” a comunicării. Nici pentru Elena Ungureanu „criza” textului nu este generalizată, căci ea se ocupă în special de hypertext în comunicarea online, în spațiul virtual al acesteia.

Însă, chiar așa, interesează presiunea tehnică și modelele mentale care au făcut ca, de la două cuvinte de bază, text și context, prezente într-un Dicționar invers al limbii române (publicat în 1957, pe baza fișierului dicționarului-tezaur al Academiei), să se ajungă la nu mai puțin de 66 de formații pornind de la termenul de bază, plus „alte 40, doar semnalate”, avute în vedere de autoarea citată și de care, deoarece nu le putem ignora, vom încerca să ne apropiem în continuare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral