Dulceața de cireșe amare

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 28-06-2016

Am auzit destul de des, de la diverși optimiști incurabili, expresia „viața e un castron cu cireșe”. Intervin, timidă câteodată, spunând că da, viața e un castron cu cireșe, dar multe dintre ele sunt viermănoase! Și-mi vin în minte tot felul de întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții… Îmi amintesc de flamboaiantele iubiri adolescentine ce sucombă inevitabil, atunci sau după douăzeci de ani, de prieteniile jurate a fi pe viață, dar epuizate rapid de cotidianul pragmatic, de euforicele expectanțe juvenile, metamorfozate rareori în succese, deseori în eșecuri, uneori în povestioare amuzante. Și uite-așa apare inerenta întrebare: „De ce se întâmplă așa?”. Retorică sau nu, în funcție de expeditor și adresant.

 

Ascultam recent, cu încântare, discursul despre schimbare al unui confrate psiholog și universitar. Schimbarea ce are loc în fiecare dintre noi, ca evoluție sau involuție în viața psihică și a comportamentelor ce derivă de aici. Un discurs bine argumentat, bine documentat, bine prezentat. Un discurs corect, a cărui idee finală era că schimbarea autentică este cea intrinsecă, apărută ca urmare a introspecției, a interiorizării experiențelor la care suntem părtași. Cineva din auditoriu s-a trezit vorbind și a încercat să convingă asupra faptului că, dimpotrivă, schimbarea nu vine decât din exterior. „Cum să vină din interior? Suntem nesiguri pe sine? Nu noi trebuie să ne schimbăm, ci ceilalți! O bună dovadă este educația copiilor! Dacă-i lăsăm de capul lor, he-he, unde ajungem?! Trebuie să le băgăm mințile în cap de mici, să știe de la noi ce-i bine și ce-i rău!” etc. etc. Aproape că mi s-a făcut rău! Speram, în naivitatea mea, că în anul de grație 2016 aceste concepții sunt doar excepții, pe cale de dispariție. Dar nu! Sunt încă mulți adepți ai acestei idei, din păcate!

Dar ce înseamnă, de fapt, să ne schimbăm? Premisa luată în discuție este schimbarea în bine, evoluția. În literatura de specialitate, psihologul american James O. Prochaska, marcat de decesul tatălui ca urmare a alcoolismului, identifică stadiile schimbării. Ulterior, împreună cu Carlo C. DiClemente, elaborează modelul transteoretic al schimbărilor comportamentale. Astfel, primul stadiu este precontemplarea sau orbirea, când individul nici măcar nu ia în calcul o posibilă schimbare, fie pentru că nu consideră că este necesară, fie pentru că a avut mai multe tentative, toate eșuate. În cel de-al doilea stadiu, contemplarea, individul, aflat într-o ambivalență emoțională, acceptă necesitatea schimbării, plasând-o la nivelul gândirii și verbalizării. El face o analiză a costurilor (bani, timp, deranj) vs beneficiilor. Stadiul următor reprezintă decizia/planificarea/determinarea, moment în care individul este pregătit pentru a acționa, acceptând mici modificări ale obișnuințelor sale. Stadiul acțiunii propriu-zise apare atunci când individul se angajează ferm în activități ce conduc la realizarea efectivă a schimbării. Ultimul stadiu (adesea neglijat) se referă la menținerea și prevenirea recăderilor, respectiv la reluarea vechilor obiceiuri.

Acest model se folosește în unele tipuri de psihoterapie, însă are perfectă aplicabilitate și în viața cotidiană, dar este foarte dificil pentru mulți dintre noi să depășim faza precontemplării. Suntem atât de orbiți în zona noastră de confort, încât nici măcar nu ne punem problema ieșirii din ea. Cine o fi de vină? Poate nivelul nostru de ignoranță, pe care îl cultivăm cu mare grijă, poate presiunea socială sau poate nivelul ridicat de anxietate cauzat de frica de necunoscut… Oricare ar fi motivul, există soluții de „vindecare” și putem începe prin a identifica deserviciile pufoasei și călduței zone de confort în care ne complăcem. Astfel, dispare încrederea în sine, pentru lipsa curajului de a ne confrunta cu alte situații decât cele familiare și de a ne asuma eventualele greșeli. Ne mulțumim în relații de prietenie, romantice sau maritale care nu ne mai aduc satisfacție. Refuzăm un job nou, mai atractiv și ne menținem într-unul stresant ori plictisitor, dar stabil.

Cunosc persoane care merg în vacanță ani la rând în același loc și fac demersuri serioase pentru a sta în același hotel și în aceeași cameră… Și toate astea de teama singurătății, a „gurii lumii” sau a unor noi începuturi, a unor noi experiențe. Ca fațetă a aceleiași monede, menținerea în zona de confort înseamnă și diluarea sau încetarea relațiilor care ne provoacă, în sens pozitiv, din punct de vedere social, profesional sau emoțional. De câte ori nu am refuzat să găsim soluții noi, creative și am apelat doar la cele tradiționale? De câte ori nu am găsit implementate modele tradiționale de educație a copiilor, dovedite a fi depășite, neproductive și chiar periculoase? De câte ori nu am încheiat o relație doar pentru că „trebuia” să fim mereu fermecători și inventivi, în loc să zăcem liniștiți cu telecomanda în mână?

Poate că, uneori, trebuie să „schimbăm” cireșele dulci din castronul numit viață cu cireșele amare, căci ele au mai puțini viermi și, surprinzător sau nu, poți face din ele o dulceață mai parfumată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral