Ipoteze și certitudini

Cosmin Ciotloș Publicat la: 28-06-2016

Într-un excepțional studiu dedicat poeziei lui Mircea Ivănescu, Mihai Iovănel aduce în discuție, modelând teoretic investigația, următoarea anecdotă: „Doi bărbați călătoresc cu trenul. Unul întreabă: «Ce este în pachetul din raftul pentru bagaje?». Celălalt răspunde: «Un MacGuffin». «Ce este un MacGuffin?», întreabă din nou primul pasager. «Este un dispozitiv pentru capturarea leilor în munții Scoției», primește răspuns. «Dar nu există lei în munții Scoției», replică el. «Ei bine, atunci nu există nici MacGuffin»”. Pusă în circulație de Alfred Hitchcock, ea explică nu doar o bună parte dintre tropii regizorali ai acestuia, ci și, după unii, întreaga metafizică occidentală, cu succesivele ei căutări fără teleologie.

 

N-am idee dacă Radu Nițescu avea știință de acest concept la data când își asambla cel de-al doilea volum de versuri. Probabil că nu. Dar, accidental, felul cum încearcă să-și justifice paralogic sintagma din titlu e foarte în spiritul (și în atmosfera) definiției de mai sus: „Aș putea să filmez cum își/ mișcă piciorul, compulsiv,/ un cadru lung, doar piciorul, atât,/ cu nume sofisticat, să/ mascheze groapa mentală./ Dialectica urșilor. Tâgâdâm tâgâdâm”. Un ce care, neexistând sau nefiind demonstrabil, e totuși necesar și, prin aceasta, e actualizat verbal. Dacă ar fi rămas la acest nivel, Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016) ar fi putut trece lejer drept o carte ingenioasă, a unui poet care, promițând de la debut multe, își continuă agreabil fanfaronada, amânând fără să dezamăgească și temporizând fără să plictisească. Numai că, dincolo de trucuri, volumul e cu adevărat consistent și, în ciuda dimensiunilor, constructiv. Rămânând el însuși, cu tăietura simplă a versurilor, cu jucata retractilitate emoțională, cu un dozaj homeopatic al sarcasmului, Radu Nițescu face mișcări deconcertante. Unele indică false arcane livrești, decurgând din Borges (p. 33), altele sunt aparente exerciții de stil; de exemplu, o vilanelă (p. 12) sau, mai încolo, în „Libelula” (pp. 36-38), o structură prozodică hibridă, cu refrene inversate, în siajul abia perceptibil al glosei. Fără îndoială că în spatele acestor efecte există un calcul tactic. Nu e un secret pentru nimeni că Radu Nițescu are ceva dintr-un broker bovaric. Își măsoară mizele, își evaluează investițiile, conștient că acestea nu se supun unor reglementări liniare, ci mai degrabă hazardului controlat.

Din afară, totul se vede ca o fericită încercare de lărgire a instrumentarului. De asumare (chiar dacă nu minuțios enciclopedică) a tradiției. E un semn de maturitate. Marca evidentă a acestei metamorfoze constă în sistemul de rime camuflate, unele îndrăznețe („meteoriți/ și-ți sau ce vrei tu/ super glue”), în corsetul cărora, odată intrate, vechile dispoziții soft capătă pregnanță. Speculez, dar o fac cu plasă de protecție: nu mi se pare întâmplător, pe fondul acestei reveniri, că titlul conține o trimitere delicată la un miglior fabbro al poeziei românești dintotdeauna, Leonid Dimov, și la volumul acestuia din 1977, Dialectica vârstelor. Fără a reprezenta o declarație de atașament, găselnița e totuși un certificat de competență. Nu sunt mulți poeții de azi care să profite de lecția oniricului. Nici Nițescu nu o face, propriu vorbind, dar se delectează să le arate cititorilor (și, cred, congenerilor lui) că a trecut pe-acolo. Că spontaneitatea lui e una conștientă și responsabilă. Ceea ce, dincolo de calitatea poemelor (care, puține fiind, sunt, cu infime excepții, la un nivel de vârf), indică un foarte bun simț al orientării.

În virtutea lui, nu mă hazardez să caut, în succesiunea textelor din Dialectica urșilor, un scenariu subteran, cu episoade, analepse și eventuale suprapuneri de montaj. Sunt comentatori care au făcut asta, parcelând scrupulos teritorii care, substanțial, nu pot fi parcelate chiar și căutând noduri în papură. Uneori, analiza pe text voalează claritatea verdictului. Mie unuia mi-e de-ajuns să constat că, la 24 de ani, Radu Nițescu e un poet deplin format, intuitiv până la limita de jos a viziunii, proteic și cabotin, înzestrat cu aptitudini inimitabile și cu (asta așteptam de la el) o elasticitate culturală care nu-i la îndemâna oricui.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe