Avem un râu. Cum procedăm?

Dragoș Dascălu Publicat la: 28-06-2016

Construcțiile reprezintă impunerea unei voințe asupra unui anumit spațiu. Este un exercițiu de putere ce înlocuiește o ordine inițială, „naturală”, cu o alta, nouă, „artificială”. Ordinea inițială poate fi o situație defavorabilă sau chiar dăunătoare. Hiriya, în Israel, o veche groapă de gunoi, a fost transformată într-un parc natural printr-unul dintre cele mai mari (și mai costisitoare) proiecte de reabilitare urbană din lume. Ordinea inițială, „naturală”, a gropii de gunoi a fost înlocuită de noua ordine, „artificială”, a unui parc. Dar, în cazul României, astfel de exemple sunt excepții, ceea ce denotă lipsa de putere a actorilor urbani.

 

De obicei, tocmai natura din jurul orașelor sau chiar din ele este principala țintă a impunerii noii ordini „artificiale”. Acolo este ușor de construit. Adversarul este slab. Iar noi, de multe ori, suntem complici în acest exercițiu. Permitem construirea în păduri, livezi, fânețe, pe malul apei, în arii protejate, consumând astfel definitiv aceste spații, pentru beneficii economice sau politice. Iar mulți dintre noi sunt complici. Noi suntem cei care cumpărăm apartamente în blocuri construite acolo unde au fost defrișate părți de pădure pentru că acolo este aer curat, ne construim case în livezi pentru că acolo este frumos și liniște, susținem micșorarea și canalizarea cursurilor de apă pentru a putea circula mai ușor cu mașina sau pentru a nu ne inunda casele construite aproape de apă. Reabilitarea sau reciclarea spațiilor construite din orașe este costisitoare, necesită negocieri cu diverși actori, presupune o mai mare voință. Necesită actori urbani cu mai multă putere. Recuperarea de către natură a ceea ce înseamnă astăzi Parcul Natural Văcărești, un proiect eșuat al perioadei comuniste, s-a realizat tocmai datorită lipsei de acțiune, deci lipsei de putere și incapacității diverșilor actori în poziții de putere de a-și impune propria ordine asupra respectivului spațiu (și este foarte bine că s-a întâmplat așa).

Dar puterea nu este doar a administrațiilor, agențiilor, experților ori statului. Acțiunile civice încep să se constituie într-un nou actor, care încearcă impunerea propriei voințe. La Cluj, ordinea „naturală” a Someșului este cea a unui curs de apă complet regularizat, cu maluri betonate, inabordabil, segregat, ignorat atât de spațiile urbane desfășurate de-a lungul cursului său, cât și de clădirile care se întind de-a lungul său, fie ele publice sau private. Ordinea nouă, „artificială”, pe care Someș Delivery o propune este cea a unei deschideri către apă, a apropierii locuitorilor de ea și de râu. Propune reconectarea la râu a orașului și a locuitorilor săi prin intermediul unor evenimente și construcții temporare.

Rămâne de văzut dacă astfel de actori ce vin din poziții secundare pot antrena suficientă forță pentru a-și impune ideile pe porțiuni bine delimitate de spațiu. Rezultatul nu poate fi mai rău decât dacă ar fi lăsat situația exclusiv în mâna slabă a clasicilor actori urbani.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral