Subconștientul domnului Manolescu

Radu Vancu Publicat la: 28-06-2016

Nicolae Manolescu, „Ce i se poate reproșa fostului ministru al Culturii”, România literară, 20/2016

Vlad Alexandrescu, „Cui i-e frică de ministrul Culturii (I)”, platforma Art7.fm, http://www.art7.fm/cui-i-e-frica-de-ministrul-culturii-i, 19 mai 2016

 

În editorialul său din numărul 20 al României literare, domnul Nicolae Manolescu îl atacă pe Vlad Alexandrescu, reproșându-i trei chestiuni punctuale. Reproduc nemulțumirile domnului Manolescu: „Primul este că, în loc să rezolve unele situații dificile, e drept, moștenite, le-a agravat, creând crize. Să mai spun unde? Cauza stă într-un management incompetent, mai exact, tendențios ideologic și lipsit de simțul realității. (…) Iată al doilea reproș posibil. Favorizând pe față cultura așa-zicând independentă, ministrul și-a însușit implicit atitudinea antisistem a multor tineri, care neagă aproape totul, fără să fi construit vreodată ceva. (…) În fine, i se poate reproșa lui Vlad Alexandrescu de a se fi făcut vinovat de susținerea oficială a segregației dintre tineri și bătrâni”.

După cum lesne se poate observa, cele trei reproșuri ale domnului Manolescu sunt, în fapt, două: administrarea incompetentă, generatoare de crize, a unor situații dificile, respectiv acceptarea tinerilor în structurile administrative ale Ministerului Culturii (sau, cum spune domnul Manolescu, acordarea de „sinecuri” acestor tineri).

Fostul ministru al Culturii a demontat aceste două seturi de acuzații într-un articol publicat mai întâi pe Facebook, preluat apoi de mai multe publicații. Domnul Alexandrescu a demonstrat că, în fond, e neîntemeiat reproșul domnului Manolescu privind atitudinea ostilă a ministerului față de USR, de vreme ce USR a primit finanțarea de la bugetul statului încă din luna februarie, ca urmare a unui efort considerabil al Ministerului Culturii. Ostilitatea e, taman pe dos, a domnului Manolescu față de fostul ministru al Culturii – și are drept punct origo dubla recomandare formulată de domnul Alexandrescu: de a transparentiza funcționarea financiară a Uniunii Scriitorilor, respectiv de a încerca o reconciliere cu tinerii. Ca de atâtea ori în ultimii ani, judecata critică a lui Nicolae Manolescu nu e altceva decât resentiment rău camuflat.

Cât privește consilierii tineri aduși de domnia sa în Ministerul Culturii, domnul Alexandrescu precizează: „Toți au un CV de excepție și s-au remarcat fiecare în domeniul său, la fel cum s-au remarcat prin 1992-93 tinerii pe care i-ați adus la România literară, oameni de 20-24 de ani care au preluat, fiind încă studenți, rubricile prăfuite ale revistei: Andreea Deciu, Romanița Constantinescu, Claudiu Constantinescu, Simona Sora și Marina Constantinescu”.

Se vede din nou cât de laxe sunt criteriile domnului Manolescu: acum 20 de ani, când încă nu publicase nici o carte, Simona Sora era un tânăr demn de încrederea directorului României literare; acum, după ce a publicat câteva cărți excelente, arătând că e deopotrivă un critic și un romancier de vârf, aceeași Simona Sora e un tânăr lipsit de operă, „care neagă aproape totul, fără să fi construit vreodată ceva”, victimă colaterală numai bună de luat în tărbacă în războaiele lui resentimentare de același Nicolae Manolescu. (Același? Hm, deloc.)

În fine, privitor la „sinecurile” acestor tineri, domnul Alexandrescu arată că o parte dintre ei lucrează pro bono; cât despre eventualele salarii primite de consilieri prin ministere, sunt atât de ridicole, încât numai sinecuri nu pot fi numite. Oricum, e incredibil tupeul lui Nicolae Manolescu de a-l acuza pe fostul ministru al Culturii că le-a dat unor tineri „sinecuri”. Omul care era simultan ambasador UNESCO, președinte USR, profesor universitar, director la România literară, membru corespondent al Academiei etc., așadar unul dintre cei mai hrăpăreți și indolenți sinecuriști naționali, are lipsa de bună-cuviință să vorbească despre sinecuri. Cred că, de data aceasta, prin gura domnului Manolescu a vorbit de-a dreptul conștiința lui vinovată (atâta câtă mai poate fi).

Prin urmare, un om care s-a dovedit distructiv în toate funcțiile pe care le-a ocupat (culturale și politice deopotrivă) îl acuză pe unul dintre cei doi-trei miniștri realmente constructivi ai Culturii de după Revoluție. După ce a generat cea mai gravă criză din istoria USR, domnul Manolescu are ridicola cutezanță de a-i acuza pe alții de un rău management al situațiilor de conflict (cu toate că cel acuzat a demonstrat, dimpotrivă, că e un excelent manager); și, după ce a ilustrat în ultimul deceniu cel mai hrăpăreț sinecurism din istoria recentă, îndrăznește să-i acuze pe alții de a fi căpătat sinecuri (cu toate că cei acuzați muncesc adesea pro bono). După cum se vede, ambele serii de reproșuri ale domnului Manolescu sunt, de fapt, autoadresate. Subconștientul lui vinovat s-a pus singur în abis.

Mi-am spus deseori că Nicolae Manolescu nu poate să coboare mai jos decât a făcut-o deja. Ne-a demonstrat tuturor că poate. Acest atac resentimentar la Vlad Alexandrescu e una dintre acele demonstrații.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral