La o șuetă cu Dali și Gaudi

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 18-07-2016

Andrei Mocuța, Voi folosi întunericul drept călăuză, Editura Cartea Românească, 2016

Andrei Mocuța este profesor de engleză și franceză și totodată  doctor în filologie cu o teză despre J.D. Salinger. Este autorul mai multor volume de versuri și proză, fiind de asemenea câștigătorul premiului pentru proză al USR – filiala Arad, în anii 2007, 2011 și 2013.

Voi folosi întunericul drept călăuză este cea mai recentă carte a sa de versuri. De fapt, s-ar putea spune în egală măsură că este un jurnal de călătorie în versuri, întrucât o mare parte dintre poeziile cuprinse în volum vorbesc despre experiența sa pe teritoriul Spaniei, fiind localizate în diferite orașe iberice. Iar experiențele nu sunt deloc dintre cele mai obișnuite. Dacă ar fi să-i dăm crezare, poetul nostru s-a bucurat chiar de intimitatea a două genii spaniole: Salvador Dali și Antoni Gaudi: „Lui Salvador Dali îi place/ să glumească/ pe seama celor trei/ tauri ai săi.// Unul dintre ei / are spinarea atât de curbată,/ că i-a pus numele/ Croissant.// De coarnele altuia/ și-a legat mustățile lungi/ și l-a călărit până/ i-au explodat hemoroizii” (Colecția de tauri a lui Salvador Dali);  „În carapacea broaștei țestoase/ pe care se sprijină una dintre coloanele/ catedralei Sagrada Familia/ am găsit un bilețel/ cu testamentul lui Antoni Gaudi:// Vreau să fiu împărțit în pesetas/ și-mprăștiat în toate oceanele lumii,/ astfel ca textele sfinte/ să nu mai trâmbițeze/ că nu putem duce averea/ în viața de apoi,/ ci să ne învețe că noi suntem/ propria noastră avere/ și-mpreună cu ea ne risipim singuri” (Sagrada Familia). Și pentru a nu lăsa impresia că este un caz pierdut de călător în timp, el amintește în treacăt și de poeții spanioli contemporani, dar experiența cu aceștia pare că a fost sortită eșecului: „În timpul întâlnirii/ din sala Verdaguer a/ Ateneului din Barcelona/ cu poeții catalani/ Carmen Plaza,/ Jose Maria Mico,/ Francesc Parcerisas,/ Xavier Montoliu,/ Ignacio Vidal Folsch/ și Ramon Solsona, am ascultat la telefon/ preț de câteva ore/ cea mai lungă frază/ din istoria universului.// Cred că vrea să mă părăsească” (Întâlnire ratată cu poeții catalani).

Dar dincolo de preocupările sale strict artistice, poetul nostru dovedește și un puternic simț metafizic, abordând probleme dintre cele mai profunde, ridicându-se astfel deasupra omului comun: „Voi folosi întunericul drept călăuză/ pentru că sunt lingura unui orb/ care încearcă să deslușească literele/ dintr-o supă alfabet/ și pentru că ascunzi destule/ felinare sub piele/ ca să-ți admir frumusețea/ de la orice distanță” (Voi folosi întunericul drept călăuză).

De asemenea, nu neglijează nici retorica: „mă întreb/ dacă nu cumva am picioarele prea lungi/ ca să încap în bărcuță, dar asta-i doar/ o curiozitate retorică, pentru că/ n-am încercat niciodată/ să intru în ea” (Mă întreb), nici mistica: „Am trecut râul și l-am/ văzut pe Dumnezeu/ de vorbă cu o fetiță.// Ședeau pe un buștean/ și Dumnezeu îi curăța/ tricoul pătat cu zmeură/ Râul era cam umflat/ dar se liniștea când/ Dumnezeu clătea batista” (De vorbă cu o fetiță), nici miticul: „Când Eva a mușcat din măr/ și zeama dulce/ i s-a prelins pe gât/ ca un colier scurs,/ erai și tu acolo.// Când Turnul Babel/ a fost construit,/ nu turnul a fost cel care/ s-a înălțat spre cer/ ci cuvintele noastre prefăcute/ și tu știi asta pentru că/ erai și tu acolo” (Erai și tu acolo).

A nu se înțelege că, pierzându-se printre sferele înalte, poetul nostru a uitat să iubească. Dimpotrivă, când vine vorba de iubit, el este prezent și trup și suflet: „Cineva îți fură/ privirea și-n/ clipa următoare/ îți dai seama/ că au trecut șaizeci/ de ani.// Cam asta e iubirea” (Incursiune romantică în Plaça de Catalunya); „Niciuna dintre cicatricile tale/ nu mă poate face să te iubesc/ mai puțin” (***).

Dragi cititori ai acestor rânduri, v-ați dat seama cu siguranță că am folosit un ton ușor ironic pe tot parcursul acestei cronici. Vă rog să nu vă lăsați păcăliți și să considerați că tratez în răspăr acest volum. Dimpotrivă, eu nu fac altceva decât să intru în atmosfera cărții. Pentru că poetul Andrei Mocuța, de la prima pagină până la final, nu face altceva decât să se joace: de-a contemporanul lui Dali și al lui Gaudi, de-a veteranul de război, de-a filosoful, de-a amantul, de-a eternul îndrăgostit, de-a înțeleptul, de-a poetul perfect. Și mai ales, de-a poetul total, care este în stare să atace și să cucerească orice gen de poezie: cu rimă sau în vers alb, de esență tare, de largi dimensiuni, cu metafore sau fără, de dragoste, erotică, eroică, mitică, mistică, religioasă, abordând în câteva rânduri și poemul grafic (vezi paginile: 11, 16, 31, 59, 68).

Și foarte bine face că se joacă. Prin gestul lui arată că poți foarte bine să fii un poet de talent și fără să te lași arestat de rigori estetice care riscă să sugrume suflul mesajului poetic. Că important este mesajul pe care vrei să îl transmiți, starea pe care vrei să o induci, emoția pe care reușești poate să o produci, și nu forma, nu ambalajul.

De altfel, tot o joacă îmi place să cred că a fost și alegerea titlului. Acest Voi folosi întunericul drept călăuză, trimițând dintru început la o poezie strict metafizică. Or, numai metafizică în stare pură nu scrie Mocuța aici.

Ar fi totuși o explicație: titlul poate trimite, pentru cei familiarizați cu conceptul, la o nuanță de apofatism. Dar ce este apofatismul, dacă nu negare sau ascundere a unor adevăruri transcendentale? Iar poetul nostru tocmai asta face: în buzunarele acestei aparențe de joc perpetuu, el strecoară adevăruri înalte: intuiește esența dumnezeirii, esența iubirii, critică tendința omului atât spre frustrare, cât și spre extaziere inutilă. Prin joaca lui, el nu face altceva decât să invite la luciditate. De altfel, Însuși Mântuitorul spune în câteva locuri: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă” sau „De nu vă veți smeri ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”. Iar poetul nostru tocmai asta face: împrumută vocea pruncului, pentru a vorbi lumii pe înțeles despre cele ce sunt deasupra lumii.

Așadar recomand cu toată căldura volumul lui Andrei Mocuța, Voi folosi întunericul drept călăuză, ca o cură de simplitate, firesc și mai ales luciditate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe