Iașul istoric și cultural ca preambul al Centenarului

Daniel Șandru Publicat la: 28-07-2016

Discuțiile legate de apropiata sărbătorire a României Centenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preocupe, cred, cel puțin reprezentanții – deopotrivă administrativi, academici și intelectuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici s-a dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compensație” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcția României moderne. Desigur că, pe această temă, există lucrări academice prestigioase, după cum există eforturi instituționale de întreținere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate într-o zonă de nișă.

Să ne-nțelegem: nu sunt adeptul festivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spațiu public în care politicienii sunt obișnuiți să transforme orice rememorare istorică sau culturală într-un exercițiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel național, evenimentele organizate cu prilejul sărbătoririi Centenarului nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, niscaiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restaurarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgență. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflectăm cu atenție la prezent și mai cu seamă la viitor.

Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în procesul de construcție a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 2016-2018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari. Nu discursul naționalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să ocupe aici podiumul, ci reflecția sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecția pragmatică a viitorului, astfel încât, ca și în urmă cu aproape 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și generator al unui proiect de țară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fundamental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiți ca, atunci când apar referințe la acest statut, să-l înțelegem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a renașterii speranței. E cazul așadar ca Iașul să-și asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor împlini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autoritățile statului român s-au mutat aici, dată fiind ocuparea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știința mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înțeleg, nimeni nu s-a arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcționat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituțiile fundamentale ale statului român.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral