Fragmente, viață, timp

Ovidiu Gherasim-Proca Publicat la: 28-07-2016

Până la data de 30 august, în spațiul Tranzit.ro/Iași poate fi vizitată expoziția Fragmente dintr-o viață, dedicată memoriei victimelor Pogromului de la Iași, din iunie 1941. Proiectul a fost derulat de Asociația „1+1”, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național (AFCN). La 75 de ani de la momentul istoric încărcat de tragism, printre evenimentele comemorative organizate anul acesta în preajma intervalului 27-29 iunie, cel care marchează zilele cruciale ale violenței ucigașe antisemite, intervenția curatorială organizată de Olga Ștefan are un profil particular. Ea mobilizează instrumentele conceptuale și modurile de ilustrare vizuală specifice artei contemporane, creând în felul acesta mai mult decât un perimetru memorial convențional, ceremonial. În această interpretare personală, intimă a istoriei, memoria socială nu va fi redusă la ritualul reamintirii periodice. Ea apare ca un interval între reflecție și emoție, în care timpul este doar parțial relevant, iar fiecare participant este constrâns să privească trecutul colectiv ca parte a propriei vieți.

 

Olga Ștefan trăiește și activează în Elveția. S-a născut la București, a copilărit și a studiat în Statele Unite. A fost director executiv al Chicago Artists’ Coalition și al Around the Coyote Arts Festival. A organizat, printre altele, expoziții colective ce revin insistent asupra subiectului identității, precum Laughter and Forgetting (București), Guess Who’s Coming to Dinner: Hospitality as Artistic Practice (Zürich), Few Were Happy with their Condition: Video and Photography in Romania (Chicago).

Mai mult decât orice altceva, expoziția referitoare la pogromul din 1941 este rezultatul căutărilor identitare. Nucleul ei este biografic, dezvoltându-se în jurul unei serii de convorbiri documentate prin film. Fragmente înregistrate ale acestor conversații apropiate sunt expuse public, reprezentând audiovizual încercarea uneori lipsită de succes de a lupta cu uitarea. Întreaga narațiune curatorială stă sub semnul fragmentarului. Memoria este fragmentată, este segmentată de lacune, digresiuni, substituiri. Atunci când viețile sunt frânte traumatic apar rupturi ireparabile. Pentru supraviețuitorii violenței criminale îndreptate împotriva evreilor ieșeni, una dintre cele mai importante tensiuni existențiale vine din faptul că opțiunea terapeutică a uitării intră în contradicție cu datoria de a depune mărturie. Pentru urmașii lor, în schimb, memoria poate deveni o hartă parțial ștearsă către sine. O nouă tensiune, noi frământări, noi întrebări.

Mare parte dintre artiștii invitați împărtășesc cel puțin două tipuri de experiențe comune: cea a emigrării și cea a pierderii apropiaților în pogrom. Interogațiile Eliannei Renner problematizează felul în care se reflectă rememorarea acestora în generații succesive, în spații geografice îndepărtate unele de altele. Convorbirea dintre Olga Ștefan și bunica ei, Sorana Ursu, reprezintă elementul central în jurul căruia se adună alte fragmente de viață și de memorie. Ea este documentată de filmul ce dă numele expoziției. Lucru mai puțin cunoscut, dar semnificativ pentru tragismul sfâșietor al acestor amintiri, Sorana Ursu, care era abia o adolescentă în 1941, a devenit după război soția inginerului Gheorghe Ursu, unul dintre comuniștii generației ilegaliste, care a plătit cu viața pentru curajul de a înfrunta dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu și slugărnicia josnică a colaboratorilor sistemului de represiune din anii ’80. Isac Ușieru, tatăl Soranei Ursu, sfârșise într-unul dintre trenurile morții.

În același tren a murit tatăl lui Daniel Spoerri. Renumitul artist elvețian este fiul lui Isaac Feinstein. Misionar creștin în cadrul Misiunii Norvegiene pentru Israel (Den Norske Israelsmisjon), acesta nu putea fi cruțat de furia rasismului iudeofob. Rămas fără tată, Daniel avea să trăiască o vreme în afara oricărui sistem de disciplinare. Rememorarea acelor momente și a revenirii artistului în România, în 2010, spre locul unde a murit părintele său, este documentată într-o înregistrare video cu titlul Copilul sălbatic al Iaşului. Alături de ea este expusă o medalie veche, aflată în posesia artistului de mult timp. Mesajul înscris pe revers evocă, traversând secole, simbolistica neîncrederii și a urii.

Este expusă, de asemenea, seria de lucrări pictate de Samy Briss în 1948, Iași, zile negre. Printre ele se găsește și un desen ce reprezintă „boxa acuzaților” într-unul dintre procesele crimelor de război. Toate lucrările au o tonalitate sumbră, apăsătoare, care strivește. Atrag atenția mai ales imaginile oamenilor prăbușiți în fața unor uși marcate cu semnul crucii. Sunt morții.

Probabil cea mai intensă investiție performativă dintre cele concepute de Olga Ștefan pentru a angaja publicul în interogarea relației dintre trecut și prezent este piesa de teatru participativ Între granițe, pusă în act de David Schwartz, Katia Pascariu, Ioana Florea și Alice Marinescu. Intervenția, ce poate fi definită simultan ca performance colectiv și dezbatere publică, le cere „spectatorilor” să-și asume propria poziție în raport cu o serie de enunțuri imposibil de evitat. Ele se referă la migrație, emigranți, imigranți, refugiați, bine și rău. „Punctul de vedere” al fiecărui participant din public este stabilit nu doar discursiv, ci și corporal, participanții alegând liber să se apropie sau să se îndepărteze de actorii care animă discuția. Luând parte eu însumi la acest exercițiu de reflecție asupra „opiniei publice”, cred că nu există o metodă mai potrivită de a explora „pe viu” natura stereotipurilor și automatismelor mentale orientate către excluderea acelor oameni care devin „străini” – mai precis, „străinii” de care ne temem sau pe care îi urâm. Poate că această manieră de a explora în comun un subiect atât de important va fi primul pas către înțelegere, către trezirea conștiințelor din somnul hipnotic al pseudodezbaterilor oficiale despre migrație.

Proiectele artistice prezentate publicului în ultima săptămână a lunii iunie asumă și funcția de a desena o hartă a memoriei. În spațiul Tranzit.ro/Iași pot fi consultate și câteva cărți, dintre care ies în evidență volumele de documente ale proceselor criminalilor de război (1946-1948). Unul dintre filmele proiectate în primele zile ale expoziției (Amintiri din Iași, Romulus Balacz, 2015) își propune, prin meticuloase proceduri de arheologie imagistică, tocmai suprapunerea imaginilor oribile catalogate în dosarele acelor anchete judiciare peste imaginea orașului de astăzi. Într-un mod oarecum paradoxal, filmul explică fragmentar, din perspectiva întrebărilor artistului, problema lacunelor de memorie publică ce înconjoară pogromul de la Iași. Adrian Cioflâncă, unul dintre istoricii care au întreprins cercetări de arhivă referitoare la subiect, a oferit câteva informații deosebit de importante pentru explicarea politicii memoriei din România postsocialistă. În ciuda titlului rece, criminalistic (Vieți întrerupte. Repertorierea victimelor pogromului de la Iași), prezentarea a reușit să angajeze discuții animate despre resurgența discursului antisemit și dezinteresul față de studierea crimelor de factură fascistă petrecute în România.

Evident, chiar mențiunile din rândurile de mai sus sunt subiective și fragmentare. Este limpede însă că ideea unificatoare a „fragmentelor de viață”, fără a fi originală, are în prezent un rol revelator neașteptat, ridicând întrebări cu adevărat noi. Cum apar pierderile de memorie istorică chiar și atunci când te străduiești să împiedici pierderile de memorie? Care este mediul cultural cel mai potrivit pentru conservarea memoriei? Care sunt condițiile ideale pentru documentarea memoriei deja pierdute?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe