Olga Ștefan: „Este vorba despre cum și ce decidem să ținem minte, o decizie care formează identitatea națiunii”

George Bondor Publicat la: 28-07-2016

Olga Ștefan este curatoare și scriitoare. S-a născut la București, a crescut în Chicago, iar din 2009 trăiește la Zürich. A curatoriat numeroase expoziții personale, dintre care le amintim pe cele cu Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Ștefan Constantinescu și Keren Cytter, precum și expoziții de grup, cum ar fi: Laughter and Forgetting, o expoziție multi-site pentru Bucharest Art Week, și Showtime: The Cinema in the Gallery. Scrie cu regularitate pentru ArtReview, Frieze Magazine, Art in America, Flash Art, Sculpture Magazine, Artslant și Artmargins.

 

Proiectul Fragmente dintr-o viață, pe care l-ați curatoriat la Iași, a expus poveștile individuale ale martorilor Pogromului de la Iași, dar și ale unor urmași ai acestora. În lucrarea video realizată împreună cu Miklós Klaus Rózsa ați amestecat imagini și mărturii cu bunica dumneavoastră, Sorana Ursu, cu alte imagini din trecut și din prezent care au legătură cu evenimentul pogromului. Cum s-a născut ideea acestui proiect?

Eu am o relație foarte ambiguă și nerezolvată cu trecutul, fiind, bineînțeles, o sursă și de nostalgie și amărăciune din pricina experiențelor familiei mele. Este o moștenire cu care sunt în conflict permanent într-un fel. Nevoia de a înțelege de unde provin, cum am fost formată, ce condiții au dat naștere ideologiilor care au avut așa un impact asupra sorții familiei… Încerc să înțeleg trecutul ca să mă înțeleg pe mine. Deci proiectul acesta cu bunica mea a fost o extindere a acestor preocupări, fiindcă ea este singura din cercul ei de prieteni și din familie care mai este în viață din această generație care a trecut prin război, regimuri totalitare, viziuni utopice nerealizate etc. Este un moment crucial acum, înainte să dispară toți din această generație și, odată cu ei, trecutul. Am simțit o urgență să fac ceva pentru posteritate, dar și pentru o analiză personală: să avem aceste mărturii înregistrate, dar și să readucem în discuție niște teme ignorate de sfera publică din România, cum ar fi identitatea evreiască, rolul României în Holocaust și negaționismul actual, ignoranța despre prezența populației evreiești în orașele României înainte de război și dispariția acestei populații după Holocaust, ca și emigrările din timpul comunismului. Este vorba despre cum și ce decidem să ținem minte, o decizie care formează identitatea națiunii. Până acum s-a ținut minte numai ce a fost convenabil pentru majoritate, eliminând poveștile minorităților ce revelau crimele comise contra lor de majoritate și regim, această omisiune dând un caracter naționalist istoriei țării. Trăim în timpuri tulburi din nou (mai mult, trăim un reviriment al ideologiilor fasciste și extremiste). Avem deci nevoie de adevărul trecutului ca să înțelegem mecanismele care creează atmosfera de ură pe care o vedem din nou azi. Trebuie să ne confruntăm cu realitatea a „ceea ce a fost” ca să putem crea azi o democrație pluralistă, de care avem nevoie atât de tare. Inițial, proiectul a fost conceput să aibă loc la Iași, iar după aceea la Chișinău și Cernăuți. Din cauza limitei timpului și a finanțărilor, nu a fost să fie, dar la anul proiectul se va extinde.

 

În ce măsură istoriile orale formează o imagine de ansamblu coerentă? Sunt ele confirmate de celelalte imagini fotografice care documentează proiectul și de datele istorice existente?

Ca și în cazul tuturor amintirilor, există lapsusuri sau amintiri false care sunt formate de perspectiva subiectului asupra timpului și de experiențele vieții de după episodul cu pricina. Asta este de fapt interesant la aceste istorii orale: există niște micronarațiuni, detalii istorice care nu apar în documente și revelează o imagine mai amplă a evenimentelor, le dau viață, dar în același timp le schimbă cumva prin prismă subiectivă. Există tot timpul acest joc și este responsabilitatea istoricilor să încerce să găsească ceea ce este cât mai aproape de adevăr, bazându-se pe aceste istorii orale și pe documente. Pentru mine, a fost important să documentez experiențele subiective ale bunicii mele, să o înregistrez, pentru ca mărturiile ei să rămână după ce nu va mai fi. Ce lăsăm în urma noastră și cum luptăm contra dispariției? Astea sunt întrebările care mă preocupă pe mine.

 

Credeți că spațiul public al orașului Iași conține suficiente urme ale memoriei acestui episod nefericit? Ce ar trebui făcut pentru ca istoria să fie mai bine cunoscută și să fie asumată la nivelul memoriei publice a orașului?

Nu, deloc. Este o istorie ștearsă, o istorie îngropată atât la propriu, cât și la figurat. Sunt câteva plăci puse, dar nu este o istorie activă în conștiința orașului. Mai mult, Iașul, care are ambiții de a fi considerat un oraș important și influent, fiind locul de naștere al legionarilor și cuziștilor, are responsabilitatea să tragă o linie clară în respingerea ideologiilor naționaliste, xenofobe și antidemocrate. Ceea ce este clar că nu a făcut, deoarece cărțile lui Codreanu și ale lui Hitler sunt vândute cu mândrie (și nu cu introduceri responsabile) pe Lăpușneanu, unde au avut loc mari masacre ale evreilor în timpul Pogromului de la Iași. Există discursuri publice care neagă Holocaustul românesc și care promovează antisemitismul și alte forme de rasism, iar până acum nu s-a pus deloc în discuție responsabilitatea locală pentru aceste crime istorice și uitarea actuală. Cu această expoziție am început ceea ce cred eu că orașul ar trebui să facă, iar la anul voi continua cu alte evenimente care să atragă iarăși atenția asupra locurilor pline de această istorie ce trebuie „dezgropată” și această memorie ce trebuie reactivată.

 

Cum vă explicați întârzierea cu care societatea românească a început să-și asume momentele întunecate ale trecutului?

Eu nu cred că și le-a asumat încă. Este o dinamică extrem de problematică, iar ea s-a revelat pentru a nu știu câta oară în cadrul discuțiilor despre legea antilegionară. Din pricina instabilității economice și a impactului devastator al capitalismului neoliberal, societatea românească este complet confuză, aflându-se între două extreme: comunismul și fascismul. Există multă simpatie pentru fasciștii români, legionari și antonescieni, fiind considerați eroii care „au luptat contra comunismului ca să salveze țara”, o poziție atât de retrogradă și oarbă, încât îmi este greu să o iau în seamă. Unii oameni uită caracterul totalitar și, de fapt, terorist al acestor mișcări, fiindcă la bază sunt de fapt antisemiți și xenofobi. Mai este o problemă: identitatea evreiască nu este înțeleasă în România și nu interesează pe nimeni, de fapt, complexitatea asta. Pentru ei este convenabil să spună că evreii au adus comunismul (în egală măsură, erau acuzați că au adus capitalismul!), o falsitate construită de antisemitismul răspândit în țară și care este clar respinsă de documente istorice, dar de care sunt totuși pline discursurile publice și în ziua de azi. Nu știu ce să fac, dacă să râd sau să plâng, când aud oameni care se consideră intelectuali aducând-o pe Ana Pauker ca exemplu atunci când se vorbește despre evrei și comunism, un exemplu facil și banal, încât mi se pare că acești oameni n-au ce căuta în sfera publică. Iar în cealaltă extremă, ca o contracarare a acestor discursuri reacționare, avem discuțiile despre gloria comunismului, când totul era bine, oamenii erau fericiți, în comparație cu tragediile economice reale pe care le vedem astăzi în prim-plan. Dar și în acest caz uităm că nu era chiar așa de glorios, nici măcar economic, și că, de fapt, realitatea evreilor sub regimul comunist din România nu a fost una de privilegiu general, cum vor unii să creadă, ci mult mai complexă și mai tulbure. Partidul Comunist Român a avut o politică de „românizare” față de minorități, în special față de evrei. Întârzierea asta în asumarea trecutului apare fiindcă, în fond, societatea românească are elemente profunde de antisemitism și xenofobie, percepții asupra evreilor neinformate sau preconcepute sau influențate de propaganda religioasă și naționalistă, și o lipsă de dorință de a-și confrunta trecutul, fiindcă după aceea ar trebui să se confrunte cu sinele. Numai prin presiuni exterioare au început aceste confruntări cu trecutul să fie făcute pe plan public, așa cum, în 1923, numai din cauza presiunii exterioare au primit cetățenie evreii din România.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe