Ștefan Afloroaei: „Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficțiunea este într-o privință realitate, exact ca într-o reprezentație dramatică”

George Bondor Publicat la: 28-07-2016

Ștefan Afloroaei este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde predă cursuri de metafizică și hermeneutică. De curând a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A publicat cărți de autor la edituri prestigioase (Humanitas, Polirom, Editura Științifică, Institutul European), a coordonat volume colective și a publicat numeroase articole în reviste de specialitate și în reviste de cultură. Este unul din fondatorii și editorii revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology and Practical Philosophy.

 

Domnule profesor, v-aș ruga pentru început să ne dezvăluiți cum ați ajuns să fiți interesat de filosofie, care au fost motivele și imboldul inițial, experiența de viață și lecturile care v-au propulsat către filosofie.

Am început relativ simplu, probabil ca și alții dintre noi. Interesul pentru textul de filosofie l-am resimțit în anii de liceu, dar nu neapărat prin orele de filosofie. Am terminat Școala Normală, unde Filosofia se făcea în al patrulea an din cei 5 ani de studiu, dar până atunci această apropiere s-a realizat grație orelor de literatură și chiar celor de matematică, mai ales de geometrie. Mie mi-a plăcut foarte mult matematica, am mers de multe ori la olimpiadă la această disciplină. Eram sigur că voi urma Facultatea de Matematică. Pot spune că matematica, mai ales geometria, mi-a adus în față unele situații care sunt realmente filosofice, pentru că au un caracter straniu, paradoxal. De asemenea, psihologia m-a adus aproape de filosofie. Și maniera distinctă de a gândi a unor oameni, precum Ioan Sârbu, profesor de filosofie, fascinat realmente de gândirea greacă. Mai am unele însemnări din acea vreme. Am stat vreo două ore pe holurile Universității, pentru a mă decide la ce facultate să mă înscriu. Plecasem cu gândul de a mă înscrie la Matematică, dar am stat și în fața ușilor facultăților de Istorie și de Litere. Nu știam atunci dacă am decis bine înscriindu-mă la Filosofie, dar acum nu regret acest fapt.

 

„Nu știu o rețetă pentru a ajunge la filosofie”

Întâmplarea sau destinul, pentru a vă întreba cu termenii care compun titlul unei cărți a dvs.?

Să spunem că doar o întâmplare mai aparte. În timpul studenției au venit multe alte lecturi, dar am avut și bucuria de a audia câțiva profesori importanți. Aș aminti cursurile profesorului Ernest Stere, atras de filosofia franceză modernă, precum și cursurile magistrale ale lui Petre Botezatu, un om cultivat, cu multe deschideri în ordine culturală. Aceste începuturi nu sunt foarte spectaculoase, dar probabil este în joc o anumită sensibilitate. Nu există o cale precisă în acest sens. Nu știu o rețetă pentru a ajunge la filosofie. Dacă nu există o căutare proprie și o sensibilitate a minții, interes pentru înțelegerea de sine și pentru anumite întrebări, atunci nu se poate ajunge la filosofie.

 

Prima dvs. carte, Ipostaze ale rațiunii negative, care este prelucrarea tezei de doctorat, a stat mulți ani la Editura Științifică, apărând abia după revoluție. A fost o întâmplare această întârziere? Sau a acționat cenzura?

Volumul reprezintă prelucrarea a două capitole din teza de doctorat, începută la Iași sub îndrumarea profesorului Ernest Stere și continuată la București. „Ipostaze ale rațiunii” este o sintagmă propusă chiar de profesorul Ernest Stere, cu privire la ceea ce s-a petrecut în filosofia europeană după Descartes. Inițial mi s-a părut destul de abstractă, dar cu vremea i-am găsit un anume conținut. Am predat cartea la editură în 1986 și a apărut abia în 1991. Nu știu dacă a fost publicată mai greu din motive ideologice. Nu aș vrea să cred că devenisem un autor care putea produce un scandal intelectual la vremea aceea.

 

Dar nici concesii nu ați făcut în acel text.

E adevărat, cartea a apărut exact așa cum am predat-o editurii. Sugestia privitoare la rațiunea negativă provine din Hegel, deși nu împărtășeam întru totul felul în care o discută, de pildă  faptul că face din rațiunea negativă un moment al celei pozitive. Consideram că orice interogație conține un element negativ, o îndoială, un moment sceptic, iar acestea nu pot fi înghițite într-o certitudine, în rațiunea pozitivă. Acest fapt mi-a devenit clar nu prin scrierile lui Hegel, ci ale lui Descartes. Inițial Descartes nu m-a atras, ba chiar eram pe punctul de a abandona lectura scrierilor sale. Însă am observat că în multe locuri vorbește despre filosofia sa ca despre o narațiune, o cale alternativă. M-a atras faptul că a fost sensibil la o anumită reprezentare a lumii, anume lumea ca fabulă, teatru (mundus est fabula, cum i-a plăcut să spună). Îndeosebi în Corespondența sa afirmă că toate trebuie luate ca într-o mare reprezentație dramatică. Atunci mi-am dat seama că Descartes îmi poate deveni apropiat citindu-i paginile ca pe o confesiune. Vorbește mereu despre el însuși, despre felul în care caută să înțeleagă, fără a propune neapărat o doctrină. Este o cale pe care singur o caută și o urmează. Dacă lumea este o fabulă, atunci distincția dintre adevăr și fals, realitate și ficțiune, este mult estompată, aproape indecisă. Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficțiunea este într-o privință realitate, exact ca într-o reprezentație dramatică. Astfel, lucrurile trebuie mereu raportate la cel care percepe și gândește, doar astfel se configurează o anumită realitate a lor. De aici a plecat volumul amintit.

 

„E greu să faci abstracție de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură”

În ce măsură identificarea excentricităților, pe de o parte, și a negativității interioare rațiunii, pe de alta, au prefațat cercetările dvs. viitoare?

Nu am abandonat niciodată aceste chestiuni. Am fost mereu tentat să explorez ceea ce se anunță ca „putere imensă a negativului”, pentru a vorbi în termenii lui Hegel, una care nu se stinge și nu cedează pentru o instanță exclusiv pozitivă. De pildă, în Întâmplare și destin discut problema răului, încercând să o recunosc în spațiul culturii în care ne situăm noi înșine. În 1991, dacă îmi amintesc bine, revista Contemporanul a lansat o dezbatere despre eșecul în cultură, punând întrebarea dacă și cultura noastră este marcată de eșec și dacă există o soluție. Am scris atunci un text despre eșec în cultura și istoria noastră. Eliade m-a călăuzit mult, punând problema eșecului în relație cu cea a suferinței, pentru a vedea cum anume poate fi valorizată suferința la un moment dat. Există așadar o relație între cartea despre ipostazele rațiunii negative și cea despre eșec, suferință și destin în cultura română.

 

Preocuparea dvs. pentru filosofia și pentru cultura română se prelungește până în textele recente. Cărțile următoare au în atenție aceleași preocupări: Lumea ca reprezentare a celuilalt (Institutul European) și Cum este posibilă filosofia în estul Europei (Polirom).

E greu să faci abstracție de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură, cel puțin de unele situații față de care ești mai sensibil. În Cum este posibilă filosofia în estul Europei analizez câteva situații neobișnuite din cultura noastră filosofică. De pildă, faptul că la noi limbajul filosofic nu s-a configurat într-o manieră substanțială, astfel încât să reziste în timp, motiv pentru care constatăm mari discontinuități și fracturi. Mereu s-a simțit nevoia de a avea un limbaj propriu filosofiei, de la Cantemir, Micu și Eminescu (în traducerile lui din Kant) până la Blaga și Noica. Cu fiecare încercare importantă din filosofia românească autorii în cauză trăiesc cu sentimentul că nu s-a ajuns la un limbaj filosofic adecvat. Această situație ilustrează, în alt plan, celebra teorie a catastrofelor formulată de Cuvier: din când în când limbajul filosofiei se prăbușește, cedează, încât trebuie din nou articulat.

 

Ați deschis astfel către tematica maladiilor culturale, a maladiilor interpretării, înțelegerii, sensului. Ați avut în vedere astfel de chestiuni atât în câteva volume colective pe care le-ați coordonat, cât și în unele cărți mai recente, cum ar fi cea despre problema absurdului. Cum a ajuns specialistul în hermeneutică – așadar în chestiuni precum sensul, înțelegerea, semnificația – să fie atras de tema absurdului?

Absurdul ține de problematica sensului: dacă încercăm să identificăm situațiile, propozițiile sau ideile absurde, constatăm un deficit radical în privința sensului. Eventual, un surplus straniu. Desigur, absurdul înseamnă altceva decât nonsensul obișnuit și decât ceea ce e lipsit de sens. Comportă o anume radicalitate, afectează însăși posibilitatea sensului. Am riscat puțin cu titlul acestei cărți. Inițial mă gândeam la ceva mai clasic, Despre sens și nonsens. Am precizat însă că nu intenționez să descriu evenimente absurde, cele pe care le considerăm catastrofale ori nefericite în ordine istorică și cotidiană, ci mai ales situații ce privesc formele simbolice, culturale și pe care, în graba noastră, le numim absurde. De pildă, cineva care face analiza logică a limbajului poate crede că un poem sau o narațiune sunt ca atare absurde. La fel, ideile metafizice sau viziunile religioase pot să-i apară lipsite de sens.

 

La distanță de criteriile obișnuite ale sensului.

Mi-am dat seama că socotim cu ușurință ceva drept absurd, lipsit de sens, când de fapt acel ceva scapă unor criterii obișnuite ale sensului. În mod obișnuit, căutăm sensul fie după regulile elementare ale logicii, fie după un anumit calcul (un act este cu sens dacă este eficient). Însă termenul e folosit de unii autori mai vechi sau mai noi cu alt înțeles: „exotic” sau „straniu”, „enigmatic”, „incomprehensibil” sau „tainic”. De exemplu, Cicero are în vedere câțiva filosofi importanți, precum Pitagora sau Platon, afirmând că nimic nu poate fi spus atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filosofi. Constată pur și simplu că opiniile lor sunt contradictorii și  stranii, nu se supun logicii obișnuite. În multe privințe apar incomprehensibile, te lasă fără reacție, aruncându-te într-o lume cu totul aparte. Cicero exprimă atitudinea unui om realmente uluit. Termenul absurdum, cu astfel de înțelesuri, revine și la alți autori, precum Pascal sau Kierkegaard, Wittgenstein sau Borges. Firește, limbajul uzual de astăzi s-a îndepărtat mult de aceste semnificații, are în vedere mai ales situații negative, proaste, ca atunci când o imagine sau un enunț scapă oricărui criteriu logic sau oricărei măsuri obișnuite.

 

Înaintea volumului despre absurd, ați publicat, tot la Editura Humanitas, lucrarea Metafizica noastră de toate zilele. Filosofia se ocupă de obicei cu probleme mari, insolubile, cu probleme de duminică, unele care ies din obișnuit. Dimpotrivă, gândirea și experiența de zi cu zi constituie un strat al de la sine înțelesurilor, mai degrabă al răspunsurilor gata făcute decât al întrebărilor, care formatează din umbră și pe tăcute experiența, viața, gândirea noastră. Cum anume se împacă acestea două?

De obicei noi credem că doar filosofii își pun întrebări mari, iar acestea trebuie găsite doar în cărțile mari ale unor autori mari. Cred că această situație reprezintă doar o excepție. Până la urmă, întrebări mari – prăpăstioase și insolubile – putem afla din gura oricărui om. Într-o anumită măsură, când vorbim de filosofie noi lucrăm cu o ficțiune, mai ales când ne referim la metafizică. Numele mari ale filosofiei dau excepția într-o cultură. Multe dintre întrebările pe care ei le rafinează le putem recunoaște și la cei fără pregătire filosofică. De pildă, întrebarea privitoare la faptul libertății poate fi pusă de oricine, chiar într-o manieră simplă, elementară. Oricine se poate întreba dacă ceea ce face ține de voința lui, dacă inițiativa o are el însuși sau, dimpotrivă, vine din altă parte. De asemenea, oricine se poate întreba cu privire la o posibilă ordine în această lume, dacă nu cumva toate sunt lăsate la voia întrebării. Și un cioban se poate întreba asupra acestei chestiuni, mai ales când îşi pierde o parte din turmă, nu? Atitudini sau întrebări de natură speculativă (Kant chiar aşa le spune) le putem avea din partea oricui. Asta am avut în vedere într-un capitol al cărţii, când am vorbit despre metafizica noastră de toate zilele.

 

Solul prealabil al unei metafizici.

Eu nu am spus metafizica noastră de zi cu zi, cotidiană, am spus „de toate zilele”. Formula din urmă este un pic ambiguă, cifrată, una e să spui „pâinea noastră cotidiană” şi altceva „pâinea noastră de toate zilele”. E o diferenţă pe care teologii o ştiu bine. Nu avem întrebări metafizice în manieră cotidiană, uzuală, dar există o metafizică de toate zilele, în sensul că oricine ajunge la un moment dat în situaţia de a-şi pune întrebări de felul celor pomenite. În faţa experienţei şi în faţa logicii obişnuite ele rămân insolubile. Problema este că mintea omenească nu le abandonează nici o clipă, chiar dacă îi apar tenebroase sau insolubile. Mereu este atrasă de aceste întrebări, situaţiile din care ele pleacă revin mereu. Şi sunt multe întâmplări care trezesc asemenea întrebări. Or, eu cred că metafizica ar trebui să o căutăm înainte de toate la nivelul unor întrebări, credințe și îndoieli, însoţite pe cât posibil de anumite atitudini de viață.

 

Atingeţi în felul acesta şi ideea maladiilor metafizicii: metafizica foarte adesea a fost prea mult separată de stratul de toate zilele, de stratul acesta al credinţelor, al convingerilor, al reprezentărilor care sunt latente, sunt deja constituite în noi şi care se activează cu fiecare act al vieţii noastre, nu doar în momente excepţionale. Atunci când au făcut metafizică, filosofii au uitat adesea că gândirea se înrădăcinează în viaţa ca atare.

Când cineva îşi formulează o întrebare cu privire la libertate, ordine, Dumnezeu, suflet, moarte, chiar într-un limbaj simplu, elementar, intră în joc şi o atitudine, o stare de spirit proprie acelui om. Și nu cred că scapă cineva în această lume sau în această viaţă de astfel de întrebări. De aceea metafizica ar trebui să o căutăm plecând de la nivelul unor întrebări şi imagini prealabile, este motivul pentru care cred că doctrinele metafizice, aşa cum le găsim în istoria filosofiei, dau excepţia şi nu regula. Regula ar trebui să o recunoaştem mai curând la nivelul acestor imagini și întrebări, aici cred că trebuie să găsim solul prealabil al unei metafizici. Şi, cum bine s-a spus, o întrebare nu este posibilă decât pe fondul unor credinţe sau al unor reprezentări, presupoziţii. Trebuie să cred ceva cu privire la această lume pentru a mă întreba, de pildă, în ce măsură are sau nu o ordine. Trebuie să cred cel puțin că pot vorbi despre o lume şi că această lume există într-un anume fel. Trebuie să cred ceva cu privire la suflet ca să mă întreb dacă el moare sau nu, bunăoară să cred că nu este întru totul asemenea trupului. Să cred că, deși intim legat de trup, nu are la nesfârșit soarta trupului. Pe fondul acestor credinţe poate să apară întrebarea dacă este muritor sau nu, dacă are acces sau nu la o altă lume. Ceea ce înseamnă că metafizica trebuie regăsită la nivelul acestor credinţe și reprezentări prealabile, pe fondul cărora se pot naște anumite întrebări. Încât, repet, de aici ar trebui să plecăm spre a vedea cum se realizează drumul ei, până în acel punct în care ajunge, dacă într-adevăr ajunge, doctrină sau teorie metafizică.

 

În definitiv, înţelegerea nu este doar un act filosofic, nu este prezentă când şi când, ci ea este la lucru în fiecare act al vieţii omului. De aceea trebuie să redescoperim viața pură și simplă din spatele oricărei teorii filosofice.

Spunem de obicei că discursul filosofic priveşte un mod de viaţă. Nu doar că îl privește, dar a tins la un moment dat să fie un mod de viaţă. Pentru unii filosofi greci, a face filosofie însemna să asumi un mod de viaţă. Nu era o chestiune abstractă, pur teoretică. Nu-şi formulau întrebări doar la modul teoretic, ci îşi propuneau ca într-o discuţie să lămurească o chestiune de viață, pe cât posibil în noţiuni clare. „Gri e orice teorie, dragă prietene!”, spune Faust într-un loc știut. Pentru ei, într-adevăr, orice teorie pură era gri, un loc pustiu. Conta mult filosofia ca mod de viaţă, regăsită sub forma unor aptitudini sau conduite. Aceasta este maniera în care Plotin, de pildă, discută chestiuni filosofice cu discipolii. Are mereu în atenţie modul lor de viaţă, felul în care se raportează unii la alţii, ce anume aleg ei, credinţele lor, modul în care se pot salva sau în care se pot pierde. La fel se întâmplă mai târziu în cazul altor filosofi, atenți la ce anume se petrece cu ei, ca oameni care simt, gândesc și reflectează. Se au în vedere întotdeauna și pe ei înșiși, propria lor situație ca oameni în viață. Astfel de filosofi, pe care îi simt cu adevărat vii, umani, mi se par a fi cei mai atrăgători.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe