O ușă deschisă

Constantin Piştea Publicat la: 28-07-2016

E adevărat, cel puțin până la proba contrarie, că Antoaneta Ralian nu a ținut un jurnal. Păcat, aș zice, pentru că ar fi fost unul colosal pentru iubitorii de literatură, în special pentru cei îndrăgostiți de traducerile din limba engleză. Cine știe câte dezvăluiri, câte picanterii de traducător au rămas ascunse? Câte detalii legate de munca sa uriașă – aproape 125 de cărți traduse – nu le-ar fi fost de folos celor care aspiră să-i calce pe urme?

 

Nu cred în sfârșitul lumii (Editura ART, 2016) este o carte necesară. Una care acoperă o parte dintre evenimentele semnificative din viața Antoanetei Ralian, marcată de perioada în care a lucrat la „cenzură”, dar și de întâlnirile cu mari scriitori, precum Saul Bellow ori Iris Murdoch, de copilăria de „mic-burgheză” din Roman ori de faptul că s-a născut, după cum chiar domnia sa mărturisea, ca „substitut” ori „surogat” al unui frate care murise la vârsta de 16 ani.

Volumul coordonat de Marius Chivu strânge textele scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viață pentru diverse publicații, în special Dilema Veche și Dilemateca, și câteva dintre interviurile în care și-a povestit cât de cât trecutul și experiențele profesionale. Alături de articolele strânse în volumul Amintirile unei nonagenare (Editura Humanitas, 2014) și de Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Editura Humanitas, 2013), poate fi chiar un soi de jurnal reconstituit de alții din puținul lăsat de Antoaneta Ralian pe lângă parcursul său uriaș în materie de traduceri. Pentru cine nu a citit nimic despre Antoaneta Ralian, aici este o rezumare cuprinzătoare a ceea ce se poate afla despre ea. Pentru cine este deja la curent cu trecutul acestei doamne a traducerilor, acesta ar putea fi genul de volum all-in-one, în care, pe lângă chestiuni arhicunoscute, să găsească niște rețete ale unor mâncăruri preferate de Antoaneta Ralian ori să regăsească aceeași combinație de sinceritate și umor care o făceau extrem de plăcută la orice eveniment cultural.

„Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Numai că cele rele nu prea sunt lavabile, iar cele bune nu sunt adunabile.” Mi se pare că există o șansă și pentru rele, și pentru bune. O astfel de carte este un mod onorabil de a arăta că relele pot fi preschimbate în bune de-a lungul timpului, că poți să absolvi, prin muncă, sinceritate și conștiință, o vină către care ai fost împins de vremuri. „Pe mine mă caracterizează trei însușiri: conștiinciozitatea, constanța și consecvența”, scria doamna Ralian, ca și cum ar fi dorit să ne molipsească.

Ar fi vrut, „ca orice elevă de liceu provincială, tocilară”, să ajungă profesoară, aidoma celor de franceză, de latină ori de filosofie. Numai că destinul a vrut altfel. A început să traducă („timid”, spunea ea) o culegere de povestiri sentimentaloide, italienești și a ajuns, așa cum am spus, la numărul 125, încă în lucru în momentul când s-a produs inevitabilul.

Cu câțiva ani înainte de dispariția sa, când am ajuns, la rândul meu, în spațiul în care își orchestra traducerile, un apartament înțesat de cărți, vizavi de Sala Palatului, am descoperit o incredibilă îndrăgostită de literatură. Am fost uimit de cât de fermecată putea să vorbească despre cărțile ei, despre scriitorii ei ori despre soțul (Marius Ralian) care nu contenea să-i plaseze bilețele de dragoste chiar și dincolo de moarte – chiar mi-a arătat unul, scris cu creionul, pe care-l păstra în portofel și pe care-l găsise la câțiva ani de la dispariția soțului. Era în acel apartament o atmosferă din care, dacă ai fi intrat străin de cărți, ai fi ieșit cu siguranță molipsit. Era ca și cum ai fi avut acces nemijlocit la jurnalul unei mari iubitoare de literatură, iar ea ți-ar fi dat voie să plonjezi în voie în acele ape adânci și misterioase.

Am rămas îndrăgostit de liniștea aceea creatoare, în care domneau bunul-simț și dragostea pentru cărți. Cu un pahar de apă lângă, cu puțină dulceață sau o prăjitură, ascultam fascinat orice spunea Antoaneta Ralian. Când trebuia să plec, pentru că era obosită și se mișca mai dificil, mă ruga să o iert, dar să plec singur și să las ușa așa, pentru că o va încuia mai târziu. Acum cred că, deși doamna a plecat, ușa aceea a rămas descuiată și oricine poate intra să guste din răcoarea marii literaturi.

Nu cred în sfârșitul lumii e o ușă lăsată deschisă de Antoaneta Ralian către literatura mare. Este, în același timp, un soi de omagiu, dar și o frumoasă recuperare a unor amintiri, care altfel ar fi riscat să se scufunde până la dispariție.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe