Trei sute de ceaușești liliputani

Simona Preda Publicat la: 28-07-2016

Unul detestă orice formă de extremism și nu-i face plăcere să vorbească despre sine, celălalt detestă gândirea unică, iubește eclectismul și preferă muzica clasică, pe Vermeer și Hannah Arendt. Pe amândoi îi apropie însă ideea de libertate, unul crede cu tărie că trebuie să fim intoleranți doar cu intoleranța, iar celălalt și-a dorit să fie un om liber și i se pare absolut firesc să trăiască în Statele Unite. Îi mai apropie scrisul, se regăsesc, așa cum spun, pe „aripile internetului” și se pare că ambii sunt bântuiți de o armată întreagă de trei sute de ceaușești liliputani. Reacționează, povestesc, strigă, explică, se opun, încearcă să înțeleagă și ne argumentează (atipic, plastic!) împreună sub forma (micro)istoriilor personale în dialog, într-o carte oarecum paradigmatică și avangardistă în același timp, publicată în cursul acestui an la Editura Humanitas: Ciprian Măceșaru, Vladimir Tismăneanu, Trei sute de ceaușești liliputani.

 

Care este miza acestei lecturi? Ideea că, indiferent de loc, de timp, de destine mai mult sau mai puțin secundare implicate, nocivitatea și absurditatea sistemului comunist sunt evidente.

Nu fac parte dintre cei care am manifestat mirări la vederea acestei empatii dintre autori: un „poet din Militari” și „un savant din SUA”. Atât Ciprian Măceșaru, cât și Vladimir Tismăneanu sunt admirabili în domeniile lor. Eu personal am avut de învățat (și încă mai am!) de la fiecare și le datorez multe idei și sugestii. Unul este în măsură să forjeze la limite senzorialul, să rupă ritmul când crezi că ai intuit ideea, să te manipuleze cerebral, intransigent, deși ești pe deplin convins că te situezi în domeniul poeticului, celălalt este un intelectual al nuanțelor, de o finețe analitică remarcabilă, înzestrat cu o excelență literară rar întâlnită la istorici și politologi, o persoană căreia i-am admirat adesea în conferințe capacitatea de sinteză și memoria extraordinară. Prin urmare, am toate datele să pornesc de la premisa că, în acest caz, arta scrisului și politologia au multe puncte de convergență.

Să începem cu paginile semnate de Ciprian Măceșaru. Poemul său pare un colaj din pete și texturi, din frânturi de realitate și trăiri din atunci și acum, din (re)compuneri de perspective: „Mă uit la televizorul alb-negru din copilărie și văd umbre care vorbesc bulgărește” și se pare că, într-un anume fel, „viața a rămas captivă în umbrele care vorbesc bulgărește”. Răbdarea nu le aduce oamenilor schimbarea, ei trăiesc într-o rutină alarmantă și nu se tem de moarte: „altădată, pentru a călători foarte departe, suficient îmi era drumul de la o bordură la alta”. Scrisul lui Măceșaru pendulează între un trecut oarecum hidos, între posibilitățile unei imaginații (uneori și ea schimonosită, nutrită de imaginea unor kitschuri blonde, care fac cu ochiul atunci când le miști) și clandestinitatea asumată a actului trăit și a unui prezent în care limitele par să nu țină decât de propria voință. Frustrările mocneau atunci în oameni, suportabilitatea își depășea propriile mize: „Eram curat, cu unghiile tăiate, timid, dar cu 300 de ambiții ascunse”. În contrapondere, la câțiva ani după evocări, poetul afirmă: „acum trăiam cu 300 de ceaușești în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să îi măture din viața mea”. Secvențial, cu o juxtapunere de planuri și contururile unei autorități parentale subordonate mai departe uneia mai mari, ce întruchipa sistemul, cu descrierea luptei de a înțelege absurdul de a lua și de a da viață în contextul epocii („m-am născut din întâmplare, nu am fost răzuit cu andreaua din uterul mamei”), scrisul lui Ciprian Măceșaru este extrem de penetrant. Trăirile zugrăvite în el par un exercițiu de existență, de supraviețuire. Deși finalitatea lui a fost semnată, deși condamnarea sa ca sistem i-a zguduit din temelii pe așa-numiții nostalgici, lucrurile nu vor să se așeze cuminți în subconștient, fantomele trecutului țâșnesc imprevizibile și dure: „O armată de ceaușești liliputani mărșăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta, organe, zgârciuri, mațe și mușchi”.

Vladimir Tismăneanu participă cu o evidentă încântare la dialogul istorico-poetic. Poemul lui Ciprian Măceșaru îl impresionează, îi trezește senzații coborâte parcă din pânzele lui Goya, îi retrezește drama limitelor, a obsesiei de a le depăși, de a învinge absurdul: „Dacă n-ai trăit-o tu însuți, e greu de imaginat ce înseamnă absența libertății”. Poetul (re)creează o lume, îi trasează contururile dure în alb-negru, îi transmite trăirea și senzația acută, iar în a doua parte a volumului Tismăneanu îi argumentează sensul, îi scrie semnificația, îi accentuează absurdul și îi devoalează grotescul: „totul era zid în acel sistem”. Bicicletele Pegas, televizoarele Rubin, pâinea intermediară, sifoanele, decupaje dintr-un îndepărtat și posibil lieu de mémoire al copilăriei sale comuniste, populat de personaje, persoane, tablouri, măști și grimase ale unui sistem a cărui „scrânteală ideologică a pătruns în noi precum căpușele”, sunt sintagme și fotografii ce revin în minte percutant și agresiv. Mai târziu, peste ani, simte aceeași stranie senzație obsesională: „Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceaușeștii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase”.

Imaginile volumului au fost selectate cu o atenție deosebită, susțin textul și îl pun în valoare. Nimic întâmplător, doar penetranta forță a unui sistem obtuz, capabil să se infiltreze în firidele cele mai ascunse ale intimității. Chipul liderului Nicolae Ceaușescu, adulat la unison de mase („a devenit ubicuu, este pretutindeni”) îl regăsim obsesiv peste tot. O chiuvetă albă, cu un aspect de sală de operații sau de toaletă publică (o aluzie oare la rigolele istoriei și a materialului îndoielnic scurs sau spălat acolo?), sceptre, aparate de fotografiat, holdele patriei, monstruoasele arhitecturi totalitare, Dacia 1100, o bască, un trenci gri, o căciulă de astrahan, o stemă, metroul bucureștean, raioanele pline cu alimente, iepuri vânați și panglici inaugurale și mult absurd se rearanjează toate într-o metaforă a vieții cotidiene din comunismul românesc. În ele se află firesc bucăți de viață nemistificată, necosmetizare și nici o urmă de ornament fals. E plat și alb-negru, e rece și cu rânjet grotesc, așa cum comunismul însuși a fost, este un firesc ce are acel zgomot care se aude când lovești cu o sticlă goală chiuveta albă și rece din imagini.

Volumul reprezintă o abordare dincolo de canoane, interesantă, cu o distanțare binevenită de vechile tratări ale unui trecut care bântuie, revine, recheamă, refuză să plece. Un poem cutremurător și paradigmatic despre obsesie, camuflat într-o formulă proaspătă. Un experiment istorico-poetic în fața absurdului. Nu propune sentințe, dar răscolește. Oare timpul scurs de atunci are efectul cathartic de a liniști, a umple și a dărui substanță? „Noi am trăit în acest mocirlos practico-inert. Așa s-a zidit Omul Nou”, pentru că „valorile, spiritul și memoria (…) sunt țintele acestui sistem nihilist”, afirma într-una dintre pagini politologul american de origine română. Ne mai resemnăm uneori. „Mâine voi vedea încă o dată că nu-i dracul chiar atât de negru, că dintre cele 300 de visuri câteva se ridică stângaci pe picioare, că trenul ăla pufăind jucăuș încă mai circulă, că tot ce trebuie să fac este să am curajul de a traversa podul, iar trenul o să vină încet, cu blândețe”, spune poetul, dar, cu toată această imperioasă resemnare, nu trebuie să ignorăm faptul că „poza de grup e una inventată. Se pot regăsi în ea foarte mulți oameni. E o poză adevărată și falsă în același timp, ascunde povești peste povești, povești în povești, oameni în oameni”.

Care ar fi reacția în urma lecturii? Firește, demersul celor doi reactivează resorturi vechi ale blamului, ale revoltei, ale neputinței de a ucide coșmarurile și de a te opune unui trecut pe care ai fost obligat să îl trăiești în absența alegerii. „Dintr-o viață întoarsă pe dos vin către mine fantome” este ultima formulă a poemului și mi se pare susceptibilă de a fi însăși metafora reacției finale. Închei citându-l pe Vladimir Tismăneanu, pentru că îmi place să cred că, atunci când vine vorba despre a regreta și a condamna, memoria nu a fost „cauterizată”, iar ,„Antigona n-a obosit niciodată”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe