Lampa lui Nicolae

Teodora Manea Publicat la: 28-07-2016

Nicolae și-a comandat o lampă. Una mare, din cel mai fin cristal. După ce minunatul Baccarat s-a născut din nisip, plumb și foc, lampa era gata de livrare. Dar Nicolae nu mai era să o primească. Lumina lui se stinsese definitiv într-o pivniță întunecată, alături de soția sa și de cei cinci copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei. Ciudățenia face să scriu acest text exact în dimineața zilei de 17 iulie, aceeași zi tâmpită a calendarului care acum 98 de ani a mărturisit tragedia.

 

Cum se face că scriu despre lampa lui? O altă oroare a istoriei, abia consumată în urmă cu trei zile, a făcut ca alți copii nevinovați să fie uciși pe străzi. Sub lampa lui Nicolae, trupurile lor au fost triate, unele către spital, altele către morgă.

Lampa lui Nicolae a ajuns acolo, pe malul superb al Mediteranei, datorită unui român, Alexandru Negrescu. Fiu de hangiu din mărginimea Bucureștiului, Negrescu și-a încercat norocul în lumea mare și, ajungând în Franța la cumpăna secolelor, și-a folosit mintea să facă avere. A lucrat în lumea bogaților, la Monte Carlo, cu visul de a construi cel mai frumos hotel, pentru artiștii și aristocrația strălucitoare care își cheltuiau averile pe Coasta de Azur. Hotelul s-a ridicat în toată voluptatea unei arhitecturi senzuale, cu o cupolă roz, imitând sânul iubitei, cu vitralii, aur și marmură de Carrara. Șapte capete încoronate au fost la inaugurarea hotelului, la începutul lui 1913.

Lampa încă nu era acolo, va veni mai târziu. Nici măcar doi ani nu au trecut, că visul a început să se năruiască sub tragedia Primului Război Mondial. Hotelul a fost transformat în spital de campanie. Camerele și holurile luxoase au fost martorele suferinței. Răniții au înlocuit artiștii și eleganta aristocrație. Alexandru a încercat din răsputeri să-l salveze, să-l facă din ce în ce mai frumos, să reatragă clientela bogată. Lampa fusese comandată deja pentru Sala Regală, dar războiul amânase totul. Fabrica de Cristal din Franța nu mai producea decât rar comenzi speciale pentru a supraviețui. Lampa țarului ar fi trebuit să fie una dintre ele, dar revoluția bolșevică a făcut totul imposibil. Negrescu a cumpărat-o, bucuros cumva de afacere. Dar afacerile sale nu vor mai avea viață lungă. Creditorii l-au încolțit, iar aristocrația zdruncinată de război și de bolșevici nu a mai călcat în hotelul său. La sfârșitul războiului, visul său era ruinat. A trebuit să vândă hotelul, iar asta l-a doborât. A murit doi ani mai târziu, în Paris.

Hotelul lui a supraviețuit timpului, cu splendoarea lui salvată, cu turla roz flirtând peste Promenada Englezilor. Până când o nouă tragedie l-a transformat iar, o sută de ani mai târziu, în spital de urgență. Atunci a ieșit din anonimitatea cald-turistică a Nisei pe ecranele lumii. Cupola roz a devenit martora unui loc al crimei, unde priviri de copii reflectând artificii au fost stinse pentru totdeauna.

Lampa lui Nicolae, care nu a fost niciodată a lui, strălucește în Hotelul Negrescu, care și el a fost, pentru băiatul ambițios de la marginea Bucureștiului, un vis de scurtă durată. Oare ce putem poseda cu adevărat pe această lume? Ne posedăm și suntem posedați de visele noastre. Ele, ca și lumina reflectată de candelabrul celor 16 000 de cristale, au greutatea clipei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral