Suferința unui bard

Mioara Anton Publicat la: 28-07-2016

În iunie 1985, nori negri s-au abătut asupra existenței lui Adrian Păunescu. Accidentul de la Ploiești din timpul spectacolului cenaclului „Flacăra”, soldat cu moartea a cinci persoane și un număr mare de răniți, a dus la interzicerea băilor de mulțime și la căderea în dizgrație a poetului. După cum singur mărturisea, sfătuitorul dezinteresat al „înțeleptului cârmaci” a căzut într-o „tristețe sinucigașă”.

 

În scrisorile adresate lui Ceaușescu, Adrian Păunescu invoca forțe obscure ce îl înlăturaseră din prima linie a luptei pentru adevăr și lumină. Lipsit de dreptul de a publica și de a-și face auzită vocea, poetul nu-și pierduse speranța că secretarul general îi va acorda în cele din urmă iertarea: „Vreau să vă spun, tovarășe Nicolae Ceaușescu, clar și din tot sufletul meu, că, și dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aș face cerere de înscriere sau de reînscriere, chiar dacă aș ști că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da odată «vot de blam cu avertisment»”.

Inspirat probabil din poemele despre iubire ale lui Pablo Neruda, Adrian Păunescu scria cuprins de un fior devoțional: „V-am iubit, vă iubesc și vă voi iubi și nici nu am altă cale. Tinerețea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu demagogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteți geniu tutelar. Ați făcut pentru România și pentru lume cât n-au făcut toți Brejnevii, toți Carterii, toți Reagănii la un loc. Sunteți un om binecuvântat, aveți geniu, aveți lângă dumneavoastră o femeie excepțională și la lumina grijii dumneavoastră părintești crește un tânăr patriot revoluționar din ce în ce mai matur și mai serios, în care simt că mi-am făcut un prieten, fiul dumneavoastră, Nicu”.

Aniversarea zilei de naștere a liderului partidului din 26 ianuarie era o bună ocazie de a închina o nouă odă „cârmaciului suprem”. Ca și în alte ocazii, Adrian Păunescu nu-și ascundea îngrijorarea față de influența nefastă a sfetnicilor răuvoitori: „Noi, care cu credință viața v-o veghem,/ Nu vrem s-o creadă nimeni un fel de stea sihastră,/ Iubitul, dragul nostru, ales, Cârmaci Suprem,/ Ne doare ce fac unii în jurul Dumneavoastră.// Prea mulți au două fețe și nu cred în nimic,/ Prea mulți vă tot irită cu fleacuri mult umflate,/ Prea mulți au rangul mare și caracterul mic,/ Zâzanie cultivă și insecuritate”. În opinia poetului, „conștiințele perfide” alterau baza politicii înțelepte a secretarului general și-l îndepărtau de visul construirii socialismului. Chiar dacă era o zi aniversară, A. Păunescu atrăgea atenția asupra campaniilor de demolări care începuseră să schimbe înfățișarea Bucureștiului: „Sunt ctitorii bătrâne, ce țării le-ați redat/ Vor să le spargă unii zicând că nu-s la modă,/ Luați sub ocrotire altarul înălțat/ În București de însuși Mihai Viteazul Vodă// Statura Dumneavoastră, printre contemporani,/ Să fie fără seamăn printre faptele de pace,/ Dar nu lăsați cultura română fără bani/ Și tot ce este spirit în fapte vom preface”.

Tot folosul patriei era motivul invocat un an mai târziu de Adrian Păunescu pentru a-i solicita lui N. Ceaușescu o audiență. Demersurile sale rămase fără rezultat nu l-au descurajat în încercarea de a-și recâștiga statutul de poet de curte. O nouă scrisoare ale cărei versuri fuseseră inspirate de cuvântarea lui Ceaușescu din 6 februarie 1986 era însoțită de poemul intitulat sugestiv „Vă mulțumesc!”: „Întreg al Dumneavoastră, așa mă simt din nou/ Că de minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă/ Vă mulțumesc de toate, Cinstit și bun Erou,/ Renaște-n mine însumi și ultima celulă.// (…) De-aici, din umilința la care sunt constrâns,/ Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,/ Bolnav, hulit și singur, cu ochii arși de plâns/ Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte// (…) Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,/ Slujindu-mi cu credință, după putere, țara/ Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou/ Din Geniul Dumneavoastră, ca un fertil ecou/ Să vină Adevărul, să vină Primăvara”. Devoțiunea lui Adrian Păunescu dusă la extrem nu a rămas nesancționată de Virgil Ierunca, acesta definind cum nu se poate mai potrivit în „Antologia rușinii”, rubrică ținută periodic în presa exilului, servilitatea personajului și anvergura oportunismului: „Adrian Păunescu e ca un stahanovist de altădată: sparge norma adulării și ceilalți sunt obligați să urmeze inflația de epitete”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral