S-ar fi născut Dadaismul în Bacău?

Ioan Șerbu Publicat la: 28-07-2016

În iulie 2016 se împlinesc 100 de ani de la primul manifest Dada, citit de Tristan Tzara în Cabaret Voltaire din Zürich. Abia împlinise 20 de ani, iar scurtul său text împotriva establishmentului artistic, intitulat manifestul domnului antipyrine, urma să fie preluat de André Breton și publicat în 1920 la Paris, în revista înființată de acesta, Littérature. Acum, în 2016, Polirom readuce în atenție textele incendiare pentru începutul de secol XX cu care tânărul Tzara (Samuel Rosenstock) a contribuit la scurtcircuitarea proximelor obișnuințe literare, în special ale poeziei: cele Șapte manifeste DADA, Lampisteriile și, bineînțeles, Omul aproximativ concentrează, amestecând poeticul cu programaticul, întreaga viziune deconstructivistă, revoltată a tinerilor din Zürich.

 

Acum, când suntem (sau am fost) martori ai postmodernismului, ai douămiismului, ai postdouămiismului, ai twitpoemelor, poate fi dificil de înțeles cu adevărat ruptura pe care a provocat-o Dadaismul cu serios-elitista lirică dinaintea sa. Dada, cuvânt ales – printr-un gest simbolic – la întâmplare din dicționar, a fost pus pe frontispiciul unei mișcări care, practicând revolta în scopul inovării, se întorcea deseori, într-o dinamică demolatoare, împotriva propriei încremeniri în paradigmă. Dadaiștii refuzau tehnica înaltă poetică, persiflau reflexele estetic-simboliste și cu atât mai caustic dereglau locurile comune liric-sentimentale, întru scandalizarea gusturilor călduțe burgheze. Însăși ideea de literatură devine pentru dadaiști constrângătoare prin rigiditatea regulilor și repetarea convențiilor. Și totuși nu e anarhism pur. Tzara o spune, în Manifestul Dada 1918: „Ne rămâne după măcel speranța unei omeniri purificate”. În afara frondei evidente, Dada a reușit să impună o răsturnare și o reconstrucție a procesului creativ, bazându-se în special pe insolitare. De unde și nenumăratele conexiuni ce i s-au atribuit cu Futurismul, Cubismul, Generația Beat (similarități evidente, chiar dacă fragmentare, între Omul aproximativ și Howl) etc.

Neprincipial în textele sale, Tzara, unul dintre cei mai radicali actanți, se îndepărtează încet de ceilalți participanți la mișcare. Chiar germanul Hugo Ball, fondatorul Cabaretului Voltaire, va fi recunoscut ulterior pentru o atitudine ceva mai moderată față de sfidătoarele manifeste ale tânărului român francofon. În scurt timp, cele Șapte manifeste DADA trec din underground în mainstream: șochează prin limbaj, prin alăturări imposibile de termeni, lexicul poetic împrumută de oriunde, de la fizică la băi publice, iar aranjamentul în pagină e uneori delirant. Întreaga pleiadă de procedee nu va fi decât ceea ce mai târziu se va numi tehnica spectacolului, o recuzită în permanentă schimbare la nivel lingvistic și textual – un joc, de altfel, menit să anime atât cititorul, cât și ascultătorul, dacă ne amintim că manifestele nu erau doar publicate, ci se citeau și în public. Ulterior, inamicii principali ai Dadaismului, plictiseala și îmbătrânirea în convenție, vor duce la o tot mai rapidă schimbare a artei poetice, doar că procesul va avea ritmuri diferite de la o țară la alta (cu alte cuvinte, de la un context politic la altul).

Spontaneitatea, vitalitatea sau viața înaintea artei au fost, în paralel cu inovarea, laitmotivele avangardiștilor din Zürich. Oare se pot combina toate într-un singur gest (poetic)? Fiindcă enunțul e retoric, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, ca să aduc în discuție celebrele poeme scoase din pălărie, propuse de Tzara. În 1939, Călinescu remarca în legătură cu această rețetă: „A tăia cuvinte din jurnal și a le pune în pălărie e un fel de a spune că orice cuvânt poate sluji operei de creațiune și că nu există cuvinte predestinate, artistice. A înșira cuvinte scoase din pălărie la întâmplare este a afirma că poezia e în fond rezultatul unui hazard, al unui har, nu al intenționalității”. Firește că, pe lângă poemul din pălărie, ce reprezintă cea mai intensă și mai sarcastică formă de opoziție adusă poeticii tradiționale, mai exista o acută ironie la adresa criticii, prin cel mai neobișnuit, pe atunci, instrument: o critică ce conține valoare poetică în sine (atât în manifeste, cât și în lampisterii), o programă care așadar își demonstrează teza prin însăși forma enunțului ei.

Cu privire la imposibilul poem-fluviu Omul aproximativ (125 de pagini), trebuie făcută o precizare: ori de câte ori ar fi reluat, el nu poate fi decât redescoperit, cu falsa impresie a permanentei prime lecturi, dată de abundența semnificațiilor. Ceea ce înseamnă că Dada a avut dreptate: poemul e viu. Dar trebuie spus și că, citit fără pauză, poemul poate duce la o intoxicație de cuvinte fără înțeles sau de sensuri fără referent. Odată ajuns în punctul ăsta, trebuie să te întorci la câte un desen de-al lui Picabia, la un manifest dintre cele șapte sau să-ți închipui atmosfera cabaretului din Zürich. Ceea ce duce la o altă întrebare (răutăcioasă, admit): considerând că enorma influență a lui Tzara are strânsă legătură cu plecarea lui la Zürich, s-ar mai fi născut Dadaismul la el acasă, în Bacău?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe