Tzara și țara aproximativă

Răzvan Țupa Publicat la: 28-07-2016

Pe când nu mă interesa deloc poezia, în „Tudor Vladimirescu”, colegii mei de liceu mai poetici decât mine mă întrebau dacă nu vreau să scriu în revista lor autografă. „E ușor”, ziceau, „uite un poem” şi citeau ceva care mi-a rămas în minte pentru că era ceva de genul: „Tractor/ Tractor tractor/ Tractor/ Tractor tractor” și așa mai departe. Ce îi interesa era doar să ieşim din pasiunea profesoarei noastre de română, care ne tot repeta: „Arghezi e mai mare decât Eminescu” şi „Nu ştiu de ce avem poem de Nichita Stănescu în manual, pentru că nu se înţelege nimic”. Mă rog, anii ’90. Părea destul de distractiv, dar pasiunea lor pentru Urmuz era pentru mine tot un reflex împotriva gusturilor bietei femei, care părea să aibă vremuri grele cu poezia contemporană. Aşa că am zis „poate” și am uitat.

Răsfoind noua ediție Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ (Polirom, 2016), m-am surprins revizitând surprins senzaţiile mele legate de întâmplarea de mai sus. „Dada nu-i deloc modern, el este mai degrabă întoarcerea la o religie de indiferenţă aproape budistă. Dada aşterne o gingăşie artificială pe lucruri, o zăpadă de fluturi ieşiţi din craniul unui scamator” (p. 115), notează Tzara într-o conferință publicată în volum. Mi-ar fi prins bine să citesc asta într-un manual din adolescență, pentru că nu m-aş mai fi simţit aberant de aerian pe lângă boii şcolarizării. Acum, stând să mă gândesc, cred că ar fi ajutat-o şi pe profesoară. Sau i-ar fi făcut rău, cine știe…

Trecând prin manifestele – unele mai celebre, altele mai puțin – și articolele adunate de Tzara între 1917 şi 1922, şocul este că poemul său „Omul aproximativ” din perioada imediat următoare (tradus aici de Ion Pop) dă peste cap toate declaraţiile legate de nimic şi indiferenţă din prima parte a volumului. Poemul însuşi capătă prin aceasta o consistenţă obsedantă când îl pui faţă în faţă cu „Magia unui cuvânt – DADA – care i-a pus pe ziarişti în faţa porţii unei lumi neprevăzute nu are pentru noi nici o importanță” (p. 28). Şi asta pentru că lipsa de importanţă este produsul predilect al industriilor creative şi azi. Oricine a întrevăzut măcar o secundă spaţiile de libertate pe care un poem poate să le deschidă ştie că presiunea lui „dar cum e posibil” devine strivitoare. Sau revenim la indiferenţă şi date tehnice. Anul trecut, o coproducţie Australia-Germania, Manifesto, o pune pe Cate Blanchett să reia manifeste artistice sau politice faimoase în dicţia unor personaje cât se poate de diferite. De la un homeless la o profesoară, un muncitor sau o prezentatoare de ştiri se strâng 13 situaţii în care proiectul lui Julian Rosefeldt recontextualizează declarații bântuitoare. Locul manifestului lui Tzara este chiar în prologul de 4 minute al proiectului, Burning fuse, între Manifestul comunist și textul lui Philippe Soupault, Literatura şi restul (1920). Realitatea de zi cu zi surprinsă în asemenea situaţii pare să aibă mare nevoie să fie infiltrată de ceea ce este considerat istorie literară, dar nu e. Dar şi manifestele cu pricina îşi regăsesc vitalitatea abia în termenii care pot să răstoarne banalitatea şi siguranţele nevrotice. Ceea ce, poetic, vă doresc şi dumneavoastră.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe