Distrugerea și resurecția, ratarea și reușita Dada

Cosmin Perța Publicat la: 28-07-2016

În Dicționar de termeni literari, Adrian Marino sugera că lucrul cel mai teribil care i se putea întâmpla avangardei a avut loc deja: s-a clasicizat. Fractura și discontinuitatea devin tradiție, disonanța, armonie, contestarea canonului, normă și canon. Într-un anumit sens, manifestele și lampisteriile lui Tzara vin să confirme lucrul acesta, ideea lui de creativitate prin negație, de renaștere prin sinucidere simbolică, de construcție prin surpare, de eliberare prin abandonarea linearității, a tradiției și a sensului în sine, de redefinire conceptuală a însăși ideii de artă care devine un concept eteric, cameleonic, fără nici un soi de fixare în sens și durată (istorie). Impunerea subiectivității ca un criteriu unic de evaluare a valorii estetice, a plăcerii de moment ca turnesol al legitimității și mai ales al motivației gestului artistic, suprimarea noțiunilor de critică și logică și accentuarea ideilor de sensibilitate și conectare artistică – toate acestea constituie bazele teoretice și ideologice ale noilor curente literare și artistice care se dezvoltă în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Dada este în sensul acesta terenul fertil pe care va crește nestingherit postmodernismul. Dada este chiar mai intertextual decât postmodernismul, deoarece poate însemna orice și înseamnă totul în același timp, așa cum ne este el prezentat de Tzara. Dada este mai radical decât curentele pe care le influențează, deoarece nu fisurează. Dada explodează, nu redefinește, ci refuză orice tip de definire. În sensul acesta, Dada nu se clasicizează, nu poate să devină normă și etalon, pentru că nu poate fi atins. Dada include toate marile curente, în afară de clasicism și iluminism, barocul, romantismul (chiar și fantasticul asociat romantismului), simbolismul, suprarealismul, absurdul, expresionismul. Toate sunt înglobate de Dada, care le melanjează într-o formulă aparent bizară, dar atât de percutantă. Dada este un important curent transartistic, atât ca forme de expresie (muzică, pictură, literatură etc.), cât și ca ideologie culturală. Dada este mai alunecos decât toate formulele teoretico-artistice care i-au urmat, chiar dacă acestea dezvoltă elemente proprii. Intenția Dada se poate clasiciza, tehnici Dada pot deveni recurente, însă Dada, ca fenomen, este unic și irepetabil, este, dacă vreți, happeningul perfect. Se ratează într-o singură dimensiune: pentru a fi fost ideal, Dada nu trebuia să lase urme în istorie; or, urmele sale sunt adânci, pregnante, secolul XX este bântuit de conștiința Dada. Și dacă aceasta nu este o ratare? Dacă tocmai aici reușește creativitatea prin negație? Care sunt intențiile Dada, de fapt? Distrugerea reperelor (nu înlocuirea lor) pentru o maxim de liberă manifestare artistică pare a fi intenția cea mai pregnantă; or, Dada devine un reper, o bornă culturală, însă cea de-a doua intenție limpede exprimată de Tzara este aceea de a schimba paradigma, de a schimba cursul, macazul, în primul rând, al modului în care înțelegem gestul artistic, iar prin aceasta, al istoriei. Oricât de eteric și idealist ar fi Dada, o astfel de răsturnare de paradigmă nu se poate face fără un reper stabil, fără un punct fix (principiul pârghiei din fizică); or, acest punct este Dada și aici, deși pare că eșuează, reușește în maniera-i specifică, aceea a paradoxului.

Revenind la manifestele poetico-teoretice și lampisterii (frumoasă metaforă, Tzara chiar în asta se erijează, în mod ludic, simpatic, cum ar fi spus chiar el, într-un reparator/aducător al viziunii și al noului sens, al luminii), sunt impresionante actualitatea și prospețimea pe care le degajă, semn clar că procesul de răsturnare a paradigmei despre care vorbeam mai sus este încă în desfășurare, că Dada nu este datat, ci, din contră, constituie în continuare un ferment cultural, artistic și teoretic de luat în seamă. Este o drojdie care poate să facă să crească aluaturile cele mai neașteptate. Modul în care Tzara își prezintă ideile despre artă este un act artistic în sine, este Dada. El folosește metafora desființând-o, folosește parabola și alegoria mimând nonsensul. Nimic nu este neapărat sau doar ceea ce pare în textele lui Tzara, căci „Dada nu-i o doctrină de pus în practică. Dada – e, ca să mint, o afacere care merge bine. – Dada face datorii şi nu trăieşte pe salteaua lui. Bunul Dumnezeu a creat o limbă universală, de aceea nu e luat în serios. O limbă e o utopie. Dumnezeu îşi poate permite să nu aibă succes: la fel și Dada. De aceea spun criticii că: Dada face lux ori că Dada e în rut. Cine are dreptate: Dumnezeu, Dada sau criticul?” (Manifest despre amorul slab și amorul amar, XV).

Când și cum vor evolua noile forme artistice de gândire poate că vom vedea. Până atunci, avem Dada și asta ne ocupă tot timpul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe