Multiplele reprezentări ale carnavalului

Oana Maria Nicuță Publicat la: 28-07-2016

Expoziția retrospectivă deschisă la sfârșitul lunii iunie la galeria Dana din Iași, coordonată informal, asemenea unui curator, de Grigore Ilisei, autor și al albumului aniversar realizat cu această ocazie, a reprezentat un prilej important de reafirmare și confirmare a operei lui Valeriu Gonceariuc, pictor ieșean a cărui importanță în arta autohtonă crește pe măsură ce înaintăm în timp. Pictura sa ne prezintă un spațiu pe care artistul și-l definește ambivalent, prin forța cromatică și cea a structurilor compoziționale și actualitatea conceptuală a temelor deopotrivă autobiografice și universale.

 

O latură inedită a expoziției este oferită de întâlnirea cu o parte din opera de tinerețe a artistului. Lucrări ce datează din anii ’60 sau ’70 ne relevă un artist care, în pofida perioadei de acces limitat la informații vizuale sau teoretice, experimentează mult în relația cu avangardele artistice interbelice. De la portrete precum Domnișoara Christina (1973) sau Portretul mamei (1966) până la naturile statice (Natură statică cu Paris Match, 1967), experiențele cubistă, fovistă, abstracționistă sau expresionistă își pun amprenta pe maniera sa de lucru. O lucrare cubo-dadaistă în care prezența textului definește întreaga atmosferă, Lord Extra (1980), ne introduce la începutul anilor ’80 într-o atmosferă aproape burgheză, urbană, diferită de majoritatea temelor tratate în acea perioadă de artist, însă care îi confirmă o dată în plus preocupările moderniste.

Lucrările anilor ’80 definesc deja cadrele conceptuale ale picturii sale. Dacă, formal, cubismul domină în construcția personajelor sau chiar a liniilor compoziționale mari, iar expresionismul tăcut, domol susține aceste structuri, din punct de vedere tematic, Valeriu Gonceariuc oscilează subtil între realitatea imediată și nostalgiile escapiste, ce activează legende, rituri sau procesiuni care la rândul lor au misiunea de a recupera fantasme vechi. Artistul decupează scene și situații pe care le plasează într-un mediu lipsit de gravitație, iar aceasta va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale imaginilor sale. La Valeriu Gonceariuc, personajele nu există pentru lumea aceasta, pentru că artistul nu ne vorbește despre o realitate imediată, ci despre o realitate mediată de metafora unei trăiri pentru sine, autentice, purtătoare de simboluri dintre cele mai diverse.

În seria Anaba∑i∑ (2010), artistul realizează un bypass istoric, vorbindu-ne despre migrație, refugiu, frică și dinamica existenței. Lucrările sale devin astfel piesele unui puzzle istoric, subiectiv, încărcat de experiențele proprii, ale familiei, ale mediului social, trăit și asumat în epoci diverse și contradictorii. Istoria personală devine pentru Valeriu Gonceariuc sursa fundamentală a creației sale, a modului în care își construiește un discurs coerent și de actualitate. El își construiește astfel o mitologie personală. Lăsând între paranteze interpretările – perfect valabile, de altfel – care-l leagă de fantasticul mitic, de inspirația oferită de frescele medievale sau de un naivism autoimpus (Adrian-Silvan Ionescu), de recuperarea basmelor și a universului mitologic popular autohton sau de structurile suprarealiste (Vasile Drăguț), putem descoperi un artist care, prin toate aceste mijloace de narațiune vizuală, ne vorbește despre teme profunde ale existenței noastre social-istorice recente. Experiența autobiografică i-a susținut întreaga creație, artistul relevând prin ea, de fapt, traumele migrației, ale cenzurii istoriei de către un regim sau altul, ale unei societăți postbelice marcate de confuzie și suprimarea reperelor existențiale prin ideologie și propagandă. Prin filtrul suprarealist asumat, artistul tinde să construiască un soi de limbaj al rezistenței personale. Acesta utilizează în mod strategic carnavalescul, o categorie estetică introdusă și discutată de Mihail Bahtin, ce pune în joc însăși raționalitatea lumii, producând confuzia ierarhiilor, a genurilor ontologice și a normelor sociale și proferând amestecul formelor, impurul, excesul pantagruelic și umorul burlesc. În opera sa, carnavalul semnalează indirect lumea întoarsă pe dos în care a trăit și a creat. Mitul, ritul, dansul sunt avatarurile unei lumi aparent pierdute, dar care va exista mereu în conștiința și memoria colectivă.

Serialitatea unor teme precum Orbul și noaptea (2010) sau Chioșcul cu muzică (2016) arată insistența cu care o temă revine în creația sa, îl preocupă pe artist și contribuie la redimensionarea acestui ecou istoric. La fel de interesantă este dualitatea cromatică ce se poate remarca în lucrările sale. Mediul acvatic (Noaptea inorogului, 2000, Așteptând, așteptând, 2000, Bunavestire, 2006), tratat în culori reci, și cel aerian (Irozi, 2005, Musafirii nocturni, 2008), tratat în culori calde, sunt două părți ale aceleiași existențe lipsite de gravitație. Suspendarea în spațiu și timp oferă astfel detașarea imaginilor de concretul lumii existente și încărcarea lor cu simboluri ale rezistenței istorice autohtone, peștele devenind un motiv recurent principal.

Forța vizuală a contrastelor și structurilor compoziționale ferme, dar și forța mesajului existențial istoric transcris prin limbajul suprarealist fac din pictura lui Valeriu Gonceariuc un reper al unei întregi generații.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe