Remember!

Angelo Mitchievici Publicat la: 28-07-2016

Ultima zi, filmul lui Gabriel Achim, a putut fi văzut în premieră la TIFF anul acesta, în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Visul lui Adalbert (2011) și Crud și gătit (2014) recomandă un regizor interesat de acel comic lejer ce acompaniază suportabila ușurătate a ființei, documentând totodată ceea ce Mikhail Epstein numește „un muzeu liric”, colecția de artefacte care în sine nu valorează nimic, dar împreună alcătuiesc imaginea unei epoci iradiind dincolo de haz și o nostalgie irepresibilă.

 

Ultima zi, caracterizat drept o comedie, numai comedie nu este, pentru că din el a fost extras tocmai acel sentiment definitoriu pentru cele două producții amintite: dezangajarea, delectabila iresponsabilitate a unor vieți care nu trag prea mult la cântar. Scenariul a fost realizat după o povestire a lui Cosmin Manolache și ne plasează în „prezent”, unul în care Primarul unei comune, interpretat de Doru Ana, un actor-fetiș al regizorului, îi oferă, cu o cumsecădenie efuzivă care devine în scurt timp suspectă, o plimbare cu mașina prietenului său Adrian (Mimi Brănescu), însoțiți însă de polițistul Viorel și de șeful Asociației Tineretului Creștin. Adrian vrea să se călugărească din motive pe care le putem intui abia spre final, dar care nu sunt pronunțate niciodată. Primarul, pentru care regizorul nu se simte obligat să-i ofere și un nume, îndreptățește majuscula musculoasă a funcției. Totul îi stă la picioare, aura grandorii luminează în gesturile de servilism ale gradatului, însoțite de explicații privind umanismul lui „dom’ Primar”. Acest Corleone comunal, de o jovialitate care strangulează, verbigerant și nostalgic, face un contrast puternic cu „prietenul” Adrian, care tace umilit și retractil. În fapt, aproape numai Primarul vorbește, el are inițiativa, el stabilește, el organizează show-ul, el extrage amintirile una câte una, amintiri din care face parte și actuala sa soție, pe vremea când toți erau prieteni la toartă, într-o tinerețe care își are propria mitologie.

Atmosfera generată de relația dezechilibrată, asimetrică între cei doi „prieteni”, în care unul vorbește prea mult, iar altul aproape deloc, devine pe parcursul acestui road movie tot mai apăsătoare și mai deconcertantă. Polițistul Viorel și celălalt funcționar – de altfel, prezențe insolite – fac parte din dramatizare, care ia spre final aspecte grotești. Călătoria vizează locuri care au semnificație numai pentru cei doi prieteni, dar o semnificație ocultată, însă produc un efect nu imediat vizibil. Întâlnirea cu un escroc față de care Primarul face un gest aparent naiv de generozitate, lăsându-se înșelat, relevă ceva din structura histrionică a personajului, dar constituie și o declarație: mă las prostit doar când vreau eu.

Devine tot mai clar spre final că asistăm la o demonstrație care-l vizează pe Adrian, că nu există nici un strop de bucurie și căldură în această despărțire, dimpotrivă, o frustrare imensă și o nevoie de răzbunare pentru ceva ce s-a întâmplat relativ recent, dar care are rădăcini mult mai adânci în trecut. În fapt, toată călătoria urmează patternul unei mafiote reglări de conturi, în care victima este înconjurată cu toată atenția și onorurile tocmai pentru a fi lichidată spectaculos. Punctul culminant este atins când călătorii ajung la casa Primarului, unde acesta oferă, pe lângă găzduirea onctuoasă, spectacolul discreționar al puterii sale absolute. Când tensiunea atinge un anumit prag, Primarul trage un foc de armă în tavanul încăperii unde stau cu toții așezați la masă, îl somează pe polițistul Viorel să-i dea amendă pe loc pentru utilizarea armei de vânătoare într-un spațiu închis, în ciuda văicărelilor obediente ale acestuia și apoi îl pune să înghită hârtia mototolită a procesului-verbal, iar polițistul se execută fără crâcnire. Paradoxal, tocmai demonstrația de forță relevă o vulnerabilitate ascunsă, o sfâșiere lăuntrică a personajului, o nevoie de a zgândări o rană și de a-și pedepsi prietenul, putem presupune, pentru o relație cu soția sa, pentru dragostea acestuia față de ea, care a avut parte de reciprocitate, fără să știm în ce grad. O replică furtivă a acesteia care își roagă soțul să nu-și mai bată joc de el ne spune ceva despre ceea ce nu se spune în acest film. Or, tocmai întreținerea programatică a ambiguității este ceea ce conferă forță și expresivitate personajelor și dramatism întregului tablou. Ele au greutate, nu sunt tocmai comice, adică ușoare, iar această greutate nu vine din vocația monahală în cazul lui Adrian. Nu despre o tărie de caracter este vorba în cazul lui, nici despre brutal-grotesca demonstrație de forță a landlordului local, care dispune de subordonați după bunul-plac, ci despre suferința ascunsă care-i leagă, transformată posibil în ură în cazul Primarului.

Scena din final, de o cruzime fină, are ceva manierist-viscontian aproape. Rasații câini de vânătoare mănâncă delicat resturile de la masa patriciului, în timp ce acesta vânează porumbeii față de care Adrian nutrește un profund atașament. Să fie acesta ultimul act al dramatizării?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral