O istorie incompletă a caragialismului berlinez

Paul Mucichescu Publicat la: 28-07-2016

Acuzat în 1901 de antitradiționalistul francofil C.Al. Ionescu că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungur István Kemény, Caragiale acționează în justiție calomniatorul, însă Ionescu este achitat. Dezamăgit și nedorit, întrucât i se reproșa deseori „inaderenţa la spiritul românesc” (vezi Florin Manolescu, „Caragiale în exil”, Viaţa Românească, nr. 5-6/2012, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=18762. Informații au mai fost strânse și dintr-o documentare a Senatului din Berlin responsabil cu „migrarea și integrarea”, din 2004), Caragiale pleacă în 1903 din țara celor două Principate unite, cârmuite de primul lor rege neamț de Hohenzollern.

 

Caragiale în Berlin

 

Împreună cu familia, Caragiale se stabilește la Berlin, unde se mută încoace și-ncolo, rămânând însă mereu în apropierea bulevardului care tocmai fusese botezat „Hohenzollerndamm”, nume păstrat și astăzi. Foiala aceasta consonează, pe de o parte, cu desele sale vizite în România, dar și prin Banat și prin Ardeal, regiuni din care – apropo de Zeitgeist-ul de ieri și de azi – un bun procentaj al românilor plecau în acel timp „la lucru” în America, de unde majoritatea nu s-au mai întors (ibidem). Nestatornicia aceasta consonează însă și cu desele vizite ale prietenilor pe care și-i cheamă la Berlin, cum ar fi Constantin Dobrogeanu-Gherea, Paul Zarifopol, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță ș.a.

Îmbâcsitul Berlin îl primește pe Caragiale așa cum l-a primit și pe Xenopol înaintea sa, la studiile de drept, economie și istorie ale acestuia, așa cum i-a oferit apoi lui Eminescu stingherul semestru de filosofie (sporindu-i însă activitatea jurnalistică și înlesnindu-i-o pe cea diplomatică) și, nu în ultimul rând, așa cum l-a primit și pe Maiorescu pentru a-și petrece în el nefericita idilă alături de Clara Kremnitz. Dacă nucleul Junimii își câștiga seva în Germania secolului al XIX-lea, la început de secol nou, în Berlin erau prezenți sociologii ce vor continua germano-moldoveneasca modernizare. Printre concetățenii lui Caragiale se numărau Dimitrie Gusti, care își încheia doctoratul în 1904, și studentul Ștefan Motas (Zeletin), care cerceta idealismul și burghezia.

În Berlin, nu există nici o plăcuță memorială dedicată lui Eminescu pe vreun domiciliu în care a locuit (dintre cele multe, dar nu foarte îndepărtate de imobilul ce amintește de Caragiale), iar nu doar din cauza unei optici „obiective” asupra poetului „național” (horribile dictu!). Față de acesta, Caragiale a fost incomparabil mai bine receptat – pe de o parte, poate pentru că satira, plecând de la tipic, e mai ușor de generalizat și de (re)adaptat. Un exemplu al readaptării e amintit de Florin Manolescu (ibidem), care descrie cum, după moartea dramaturgului, Hermann Kienzle a reușit cu succes să transforme O scrisoare pierdută într-un text propagandistic antiromânesc. În aceeași serie s-ar încadra în mod rezonabil și De ce trag clopotele, Mitică? (1981), adaptarea cinematografică după D-ale carnavalului semnată de maestrul Pintilie, îndată ce s-ar revizui tradiția etichetării sale „anticomuniste”. Pe de altă parte, buna receptare a lui Caragiale se datorează poate și „politicii” sale berlineze. Constând în critica evenimentelor de la 1907, aceasta reprezintă o luare de poziție imposibil de dezaprobat, observație făcută, bineînțeles, și de comuniștii care, la rândul lor, au „redescoperit” dramaturgul într-un stil propriu. Implicarea berlineză nu avea să rămână una episodică: odată plecat în civilizație, „grecul” „Iancu”, „sămânţă de idriot”, a continuat să observe atent „nenorocita politică” a țării, îndemnându-și primul fiu la dragoste pentru patrie, iar pe locuitorii ei, la multă încredere că „or avea din belșug să pască” și că și-or purta mai lesne greul jugului atunci când vor fi de acord cu toți cei din sferele politicești, lăsându-se pur și simplu în grija celor mai mari decât ei (ibidem). Caragiale a murit pe 21 iunie 1912, la 60 de ani, ori într-un acces de tuse tabagică, în domiciliul său de pe Innsbrucker Straße nr. 1 (unde a rămas după a șasea mutare), ori pe stradă, pierind poate de mâna agenților cesaro-crăieşti (ibidem).

 

Un Berlin „d-al” lui Caragiale

 

În metropola nemților, Caragiale a așternut pe hârtie următoarele creații: 1907. Din primăvară până-n toamnă (eseu politic, 1907); Kir Ianulea (nuvelă, 1907); Boul și vițelul (fabulă, 1908); Calul dracului (nuvelă, 1909).

Mateiu, fiul dramaturgului și autorul Crailor de Curtea-Veche, care a pribegit și el prin Berlin, a publicat în 1921 unica noastră nuvelă dedicată acestui oraș: Remember. Scrierile lui Caragiale soseau în spațiul german deja înaintea autorului lor și urmau să se publice și după plecarea acestuia din Berlin (și din lumea celor vii totodată). Astfel, O făclie de Paște (Osterkerze) a fost publicată într-o colecție de nuvele europene, în 1892, la Stuttgart, capitala nemțească a diasporei române de azi; Păcat apărea în revista Din limbi străine, în 1896, tot la Stuttgart; într-o a doua colecție, „din diverse popoare”, erau publicate la Stuttgart, un an mai târziu, Păcat și alte nuvele, la Editura Reclam. Au avut loc o serie de alte traduceri și puneri în scenă și în germanofonul Imperiu Austro-Ungar. De asemenea, Năpasta, tradusă de Adolf Flachs (originar din Galați), este publicată și pusă în scenă și în Berlin, în 1902. Următorul pas spre publicare, singurul din timpul sejurului său în această țară, a urmat abia în 1910, când se lansa la Berlin colecția din 1897, reeditată de aceeași Reclam din Lipsca.

După plecarea lui Caragiale, metropola sa adoptivă s-a mutat din imperialul Deutsches Kaiserreich în comunista Deutsche Demokratische Republik, ce redescoperea dramaturgul, nu în ultimul rând, în virtutea tovărășiei roșii: Teatrul „M. Gorki” pune în scenă piesa "O scrisoare pierdută", în germană (Ost-Berlin, 1953); G. Maurer traduce și publică primul volum al operelor lui Caragiale, Dramen (Ost-Berlin, 1954); îi sunt publicate schițele, în traducerea lui J.P. Molin (Editura Reclam, Lipsca, Ost-Deutschland, 1956); apare O noapte furtunoasă (la varianta estică a Editurii Insel, Lipsca, Ost-Deutschland, 1956); apare o nouă ediție de schițe, în traducerea lui K. Bochmanns (Editura Insel, Ost-Deutschland, 1956); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa D-ale carnavalului în limba română (Ost-Berlin, 1972); are loc turneul Teatrului de Comedie din București, cu piesa O noapte furtunoasă (Ost-Berlin, 1973); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa O scrisoare pierdută (Freie Volksbühne, Ost-Berlin, 1979).

În afara acestor ediții, au apărut și schițe adaptate pentru copii. În 1953, scriitorul Georg Maurer (un sas din Ardeal) a reușit să editeze singurul volum din Germania de Vest în care apare Caragiale, intitulat Sfatul săracilor, o antologie de proză românească a ultimilor 100 de ani. Astăzi, dintre clasicii români, Caragiale nu mai e publicat de nemți. Singura apariție de acest gen de după ’89 a fost la Editura Dionysos, datorită scriitorului bilingv Christian W. Schenk, în anul 2000, fiind un volum dedicat exclusiv poeziilor lui Eminescu.

În albastra UE, Germania pare să înțeleagă altfel fraternitatea internațională. În fond și la urma urmei, ce sfat i-ar mai putea da acum săracii?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral