Ţesături (2)

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 28-07-2016

În prima parte a acestui articol ne-am referit la fronda informaticienilor în ceea ce privește folosirea – mai mult decât riscată, după aceștia – a termenului text, o lecție izvorâtă, de fapt, din puseuri de conștiință ale unor semioticieni de talia lui Roland Barthes, care a descoperit faptul că „tout texte est un intertexte” (așadar un fragment dintr-o țesătură), sau din insatisfacțiile Juliei Kristeva, de numele căreia este legată în mod curent viziunea de „intertextualitate”.

 

Reamintim că instigarea directă ne-a venit dinspre apariția relativ recentă a cărții Dincolo de text: hypertextul (Editura Arc, Chișinău) a cercetătoarei Elena Ungureanu, ce stăruie acum asupra temei, printr-o lucrare de „habilitare”: Intertext şi hypertext: studiu semiotico-lingvistic. Nemulțumită și ea de ignoranța firească a vorbitorilor de rând cu privire la acceptarea și utilizarea termenului în discuție (și Ion Coteanu era preocupat cândva de felul „Cum vorbim despre text”), colega de la Chișinău găsește ușor în limba comună, dar mai ales în limbaje funcționale peste 60 de formații lexicale ori pe cale de a se lexicaliza și de care, întrucât nu le putem ignora (sau nu le vom putea ignora mult timp), vom încerca prudent să ne apropiem. Mai întâi, prin delimitarea câtorva categorii, în funcție de, să-i zicem, gradul de „transparență”.

Par (și chiar sunt) relativ accesibile oricui (indiferent de aglutinare grafică) formații de tipul macrotext și micro~, reprezentări reluate măcar aparent de megatext și mini~, între care s-ar plasa miditext, ca și teletext sau radiotext, mnemotext, nontext, antetext (= cuvânt înainte!) etc., ce dau uneori impresia de facile improvizații de scurtare a unor sintagme agasante pentru specialiști. Evident, lucrurile se complică puțin atunci când semnificația compuselor este în mod curent la îndemâna inițiaților. Însă, deoarece părțile lor componente au deja un stagiu în limbajul funcțional al internetului, măcar dacă folosim un „PC” s-ar impune să le frecventăm: blogtext (doar blog înseamnă „jurnal”!), chat-text (chat = „sporovăială”), e-text („electronic”) și apoi SMS-text, wordtext, webtext și altele. În sfârșit, cu sfiala cuvenită, putem trece la alotext („textul altuia”), copytext, cybertext, fenotext vs genotext, stereotext, stretchtext, wikitext (wiki- se trage din hawaiiană, wiki-wiki însemnând „rapid” sau „informal”) etc. Nu ne putem permite aici glosări ce tind spre statutul de comentarii, pe școli și curente (dar acum, pe lângă lucrările citate ale Elenei Ungureanu, avem și varianta online, chiar ilustrată, a acestui „dicționar de -texte”; cf. http://idsi.md/textul-si-textele) . În orice caz, să nu facem confuzia între www, respectiv w3 (adică web-ul) și web 3.0 (care înseamnă „webul semantic”)!

Am spicuit din lista autoarei (Hypertextul, pp. 30-49), care ne-a prevenit că „derivatele textului” au o „legătură clară și «vizibilă» cu intertextul și hypertextul”, concepte fundamentale pentru cercetarea întreprinsă. Valoarea de cunoaștere și de simplă orientare, pornind de la o definiție strict tehnică, de exemplu, a hipertextului, ca dimensiune plasată deasupra unui text („orice text derivat dintr-un text anterior, prin transformare simplă sau indirectă”, după Gérard Genette), confruntată cu viziunea proiectării, ne poate veni mai la îndemână, dacă admitem faptul că Biblia sau chiar și o… bibliotecă pot fi considerate hipertexte (op.cit., p. 179)!

Dacă mulți se pot simți excluși din spațiul marcat de termenii acestui microunivers, să ne întărim sufletește; pentru publicuri mai largi din zona culturii umaniste, sunt prezente extensii salvatoare ale „intertextologiei”: racordarea la problematica poeticii postmoderniste, domeniu ce a avut urmări considerabile asupra relativizării conceptului clasic de text-țesătură, dar și autoironia catifelată a informaticienilor: printre preocupările Elenei Ungureanu se află și „metaforele internetului” (și Rodica Zafiu s-a ocupat de „stilurile internetului”) sau „plagiatul hypertextual”. Iar în lucrări din bogata bibliografie folosită în studiile autoarei ne întâmpină viziuni numite „Wikipedia: o utopie în mișcare”, „epoca Google”, „marea informației”, „noua creolizare”, „emoticonizarea”, „sintaxa mixtă”, „blogliteratura” etc.

Oricum, nici pentru Elena Ungureanu „criza” textului nu este generalizată, căci ea se ocupă în special de hypertext în comunicarea online, în spațiul virtual al acesteia, care este încă departe de a elimina alte ipostaze ale scrisului. Din zona concesiilor (!), amintim faptul că, de exemplu, în capitolul despre „intertext și intertextualitate”, autoarea a sesizat implicarea tematică a conceptului de discurs repetat, formulat de Eugeniu Coşeriu, pe care l-am dezvoltat în lucrări proprii și ale unor doctoranzi, în teze subsumate opoziției „tehnica liberă a vorbirii și discursul repetat”, subliniind funcționalitatea referirii în analiză la cele patru „figuri de construcțieˮ pe care le datorăm retoricii lui Quintilian, identificate prin formula quadripartita ratio (adiectio, detractio, immutatio și transmutatio, ca simple „solecisme”) și care, în epoca neoretoricii, au fost eficient puse în aplicare atât de Grupul μ (în Retorică generală), cât și de Heinrich Plett (în Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică).

Așadar încă un motiv să ne exprimăm satisfacția față de înaintarea acelei cunoașteri ce nu crede că poate șterge cu buretele tot ceea ce știam.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral