Supraviețuitorul

Cosmin Ciotloș Publicat la: 28-07-2016

La aproape 73 de ani, Matei Călinescu capătă revelația îmbătrânirii. Înțelege că pătrunde într-o ultimă etapă a vieții, una care presupune reflecție, adâncire și o atenție continuă, căreia nu-i mai este îngăduit să rateze nimic. One day at a time devine noua sa deviză.

Prin urmare, Matei Călinescu se hotărăște să înceapă un jurnal (Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, Editura Humanitas, București, 2016), altfel decât cel publicat în 2005, a cărui principală preocupare ține de reglajul memoriei. De la un moment încolo, constată el sec, fără a se răsfăța în enunțuri paradoxale, viitorul se poate găsi numai în trecut. Iar acesta e, în ceea ce-l privește, încărcat, spectaculos și eminent. Literar, a pornit din mijlocul unei generații excepționale, umăr la umăr cu scriitori pe care continuă să-i admire: Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica. Erau energici și își tratau tinerețea fără respect, afundându-se în boemă. Una care i-a ucis unul câte unul. Se întrebau, fotografiindu-se fratern (imaginea e celebră), care dintre ei va dispărea cel dintâi. Regăsită după Revoluție, România culturală i-a pierdut pe aproape toți. Dar a pierdut ceva și mai important: normalitatea. Climatul de suspiciune generalizată și lipsa de umor (nu structurală, ci educată în timp) îl determină pe Matei Călinescu să renunțe la gândul unei reveniri definitive. Dintre prietenii apropiați, i-au rămas câțiva, iar amintirea celor care nu mai sunt rămâne mai curând un etalon moral. El îl evocă pe Miron Chiraleu ori de câte ori îi parvin din țară vești dezamăgitoare despre câte o nouă victimă a isteriei dosarelor Securității.

Pe acest fond, cade pe neașteptate diagnosticul clinic. Cel care se pregătea lent pentru un exitus măsurat e nevoit să accepte că totul se va sfârși mult mai repede. Până atunci, va fi un supraviețuitor (termenul e medical și nu are nimic eroic). Jurnalul nu trebuie abandonat. În definitiv, aceasta era și logica lui. Numai că, fără a suferi modificări, poetica lui se accelerează. Printre alveolele de memorie își fac loc tot mai des și cu o regularitate tot mai crudă însemnări ce țin de evoluția bolii. Părțile acestea, care în manuscris erau mult mai numeroase, au fost, aflăm, temperate de editor. Spre binele cărții sau, mai bine spus, spre menajarea cititorului, și-așa împovărat de accesul direct, senzorial, într-o zonă dificil de parcurs pentru cei slabi de înger. E motivul pentru care și evit să discut explicit acest filon, și-așa prezent pretutindeni, chiar și în cele mai gratuit-estetice pagini (cum sunt rândurile despre Proust, recitit cu delicii profesorale chiar în timpul ședințelor de chimioterapie).

Efortul de a nu supralicita – cel puțin tematic – boala se simte. Nu-i doar o poză socială, e un exercițiu cotidian. Anevoios, dar eficace. Matei Călinescu își continuă dezinvolt lecturile (care urmăresc, et pour cause, marile texte ale stoicilor de felul lui Marcus Aurelius) și audițiile muzicale (de data aceasta, în căutarea unui efect liniștitor, de unde predilecția pentru sonatele lui Händel). Ținta e aceeași pe care și-o fixase de la bun început: îmblânzirea morții. Ce se schimbă e numai intervalul pe care îl are la dispoziție. El realizează (o realizase dinainte, analizând un autoportret al lui David Bailly, la p. 122) că există o asociere între cărți și moarte. Craniile din picturile olandeze în siajul lui vanitas vanitatum sunt întotdeauna sprijinite de câteva incunabule. Legătura e mai profundă de-atât: scrisul și simpla biologie, oricum îndreptată tensionat către propria extincție, sunt la rândul lor conectate. Într-un schimb de replici cu Ion Vianu, „geamănul” său, Matei Călinescu scapă, fără să-și dea seama, răspunsul la o întrebare latentă: „Tu poți acum să scrii capodopera ta. Eu, din păcate, trebuie să mă mulțumesc cu jurnalul – singurul gen compatibil cu viața de pe o zi pe alta; singurul gen care se adresează esențial unui unic cititor: celui care-l scrie și nimănui altcuiva” (p. 309). E aici o definiție sui-generis. Jurnalul presupune o limitare, nu o deschidere stilistică (prin „stilistică” subînțeleg și tensiunea interioară, nu numai pelicula formei). El intervine atunci când viața nu-ți dă de ales, când alte proiecte pur și simplu nu sunt tolerate de țesuturile tale. S-au scris, pentru a explica inapetența unor mari autori față de acest gen confesiv, mii de pagini, unele superbe. Față de acestea, laconic, argumentul lui Matei Călinescu e dirimant. Sufocă orice nuanțare, orice figură retorică, oricât de inteligentă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe