De la criză umanitară la criză politică: proiectul european la răscruce

Emanuel Copilaș Publicat la: 22-08-2016

Sorin Bocancea, (coord.), Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației, Iași, Adenium, 2016

Europa s-a confruntat, în 2015, cu cel mai mare val migrator de la al doilea război mondial și până în prezent. Peste un milion de oameni, majoritate din Siria, Irak, Afghanistan sau Albania au intrat pe continent prin Grecia sau Italia, având ca destinații Germania, Suedia sau Marea Britanie. Cauzele care i-au determinat să-și părăsească locuințele sunt multiple. În primul rând, discutăm despre zone de conflict care, odată cu așa-numita „primăvară arabă”, s-au reinflamat. Rolul Occidentului în acest context este unul central. La cinci ani de la începerea conflictului din Siria, jumătate din populația acestei țări a fost nevoită să aleagă calea exilului, extern sau intern. Este vorba apoi despre mirajul Occidentului, succesul consumerist pe care acesta a reușit să îl „vândă” în toată lumea: de ce ne mirăm deci că toată lumea vrea să ajungă în Europa sau în Statele Unite? Mai ales când cancelarul Germaniei, forța motrice din punct de vedere economic a Europei, a accentuat faptul că, în contextul natalității negative, acest stat are nevoie de cât mai multă forță de muncă. Ieftină, calificată și foarte ușor de disciplinat, dacă va fi cazul, datorită situației incerte legislativ a noilor veniți și a ostilității la adresa musulmanilor, aflată în creștere.

Lucrarea coordonată de politologul Sorin Bocancea reprezintă probabil singura inițiativă publicistică de acest gen, până acum. Volumul putea fi însă mai echilibrat, așa cum însuși autorul recunoaște în secțiunea introductivă, insistând mai mult asupra unor opinii care nu văd în acest val migraționist un cal troian civilizațional, o formă de a destabiliza Europa pe coordonate sociale, religioase și economice în beneficiul Rusiei sau, mai grav, a mișcărilor teroriste musulmane.

Un punct central în abordarea problemei îl reprezintă clarificarea terminologică a statutului protagoniștilor săi. Sunt aceștia refugiați sau emigranți? Sau de-a dreptul invadatori, așa cum susține Marius Văcărelu? „Terminologic, refugiații sunt persoane care fug de conflicte armate sau de persecuții, care sunt protejate de o convenție specială, adoptată de ONU în 1951. Ei fug de propriul guvern sau de un nou organ de putere constituit local, iar din acest motiv, pentru o perioadă de timp, abandonează legăturile juridice cu propriul stat. Ei nu pleacă la mare distanță de casa sau de țara lor, pentru că nu ajung la 500 de kilometri distanță mai ales dacă poartă un cărucior cu rotile în care își duc vreo rudă bolnavă sau vârstnică. Manipularea este cuvântul fundamental care a definit comportamentul presei și al guvernelor din vestul Europei, precum și al naivilor corecți politic, iar cazul la care fac referire a fost monumental prin sfidarea aplicată cetățenilor. Refugiații sunt diferiți de exilați (aceștia sunt de obicei victime ale politicii) și de emigranți, care sunt de cele mai multe ori expresia nereușitei economice a unui stat. Spre deosebire de refugiați, care nu se pot întoarce în țările lor în siguranță, emigranții nu au un astfel de impediment. Dacă aleg să se întoarcă, vor continua să fie cetățeni protejați de guvernele lor – cum sunt, de altfel, și în afara propriilor granițe. Legăturile politico‑juridice cetățenești nu se rup în cazul emigranților, față de situația contrară a exilaților. Emigrația mai are o caracteristică: se pleacă individual sau în grupuri mici, care au o țintă precisă: a câștiga bani cinstit, prin muncă, în noua țară, iar nu din ajutoare sociale.  Invadatorii sunt cei care ocupă un teritoriu, înarmați sau nu. In­vazia are un caracter organizat, de grup, cu o țintă precisă sub aspect teritorial. Mai există un caracter clar al invaziei: dobândirea mijloa­celor de trai pe teritoriul invadat doar pe seama celor invadați. În concretul acestor zile, pe seama ajutoarelor sociale oferite de statele invadate” (pp. 57-58).

O astfel de abordare apocaliptică și speculativă a situației nu contribuie prea mult la identificarea unor soluții, sau măcar la înțelegerea adecvată a acesteia. Cine decide la ce distanță se deplasează refugiații de statele din care provin? Nu au ei dreptul să aleagă opțiunea cea mai avantajoasă? Iar în contextul poziției adoptate de către Angela Merkel, Germania este cu siguranță alegerea cea mai inspirată pentru ei. Noii veniți sunt refugiați din simplul motiv că nu mai au unde să se întoarcă în țările de origine. Locuințele, perspectivele, familiile le-au fost iremediabil afectate de conflicte militare. Iar despre posibilitatea de a ne confrunta cu o invazie organizată, având ca scop destabilizarea Europei, nici nu cred că are rost să discutăm. Sigur că, în primii ani, mulți dintre noii veniți vor primi ajutoare de la bugetele de stat dar, pe termen mediu și lung, aceștia vor fi absorbiți de economiile statelor gazdă și vor contribui la creșterea lor. Să nu uităm că și-au permis să-ți părăsească țările devenite de nelocuit persoane relativ educate și cu venituri peste cele minime.

Din păcate, această criză umanitară care a restricționat masiv libertatea de circulație în Europa, a condus la alimentarea islamofobiei, și așa în creștere, respectiv la ascensiunea electorală a partidelor de extrema dreaptă. Prin neacceptarea de către unele state a cotelor de refugiați stabilite de Comisia Europeană, criza umanitară s-a transformat rapid în criză politică. De felul în care aceasta va fi soluționată depinde viitorul Europei Unite, care va demonstra astfel dacă este sau nu capabilă să se ridice la nivelul valorilor pe care le promovează. Până atunci, să constatăm împreună cu Dan Ionescu la ce ne putem aștepta în această privință în viitorul apropiat: „intensificarea mișcărilor anti‑imigranți din vestul Europei ne va afecta cât de curând. Porniți în propria cruciadă creștină, deciși să apărăm încă o dată granițele Europei, chiar dacă nu am primit nici o cerere oficială, uităm că cei care azi își pun măști pe față și bat imigranți prin orașele europene nu sunt în nici un fel prietenii noștri. Sunt simpatizanți ai mișcărilor politice care acum un an făceau din românii plecați la muncă în Occident sursa relelor societății în care trăiau. Clanurile de români care le consumau aju­toarele sociale, le luau slujbele pe care oricum nu le doreau înainte de criză, românii pe care nu îi apără nici un sindicat și care fac mun­cile cele mai de jos în societățile occidentale erau ținta lor. Și, fără să gândim, ajutăm la alimentarea unor percepții care se vor întoarce împotriva oricărei forme de imigrație” (p. 196).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral