Ultima țigară a lui Fondane, povestită de Cătălin Mihuleac

Corina Giurgia Publicat la: 29-08-2016

Cătălin Mihuleac, Ultima țigară a lui Fondane, Editura Cartea Românească, 2016

 

După romanul America de peste Pogrom, Cătălin Mihuleac oferă „o altă viață” a lumii evreilor loviți de soartă, nu cu mult timp în urmă, pe pământ românesc, ieșean, bucovinean. Ultima țigară a lui Fondane este un complex de seninătate, tristețe, bucurie, joc, voie a-ntâmplării, cu sunete pașnice de speranță că viața continuă chiar și atunci când moartea pare să fie mai mult decât aproape, mai aproape decât filtrul unei țigări de buze în timp ce este fumată.

Evreii sau cutremurătoarea lor moarte din 1941

Straniu de strălucitoare apare moartea în fața personajelor lui Cătălin Mihuleac. Totul se întâmplă de parcă personajele ar fi experimentat de două ori viața, în lumi diferite: lumea bucuriei și lumea tristeții. Din tristețe, după cum știm nu numai din cărți și filme, se nasc cele mai mari opere și cele mai pasionante experiențe. Cred că așa au fost și evreii în relație cu tristețea lor, pe care au folosit-o ca pe un bumerang, pentru că s-a întors spre ei cu o putere inimaginabilă de a trece peste cele mai mari atrocități umane. De fiecare dată când intru în lumea lui Cătălin Mihuleac, am impresia unei scene în care se perindă memorii vii ale evreilor, în care aceștia nu cer răzbunări, nu cer răsplăți sau recunoștințe, ci doar privesc. Uneori cântă. Așa este și romanul nou apărut la Cartea Românească, pentru că am impresia că Ultima țigară a lui Fondane se cântă singură, ba se și fumează singură; are nveoie doar de focul potrivit, care vine de la cititor, de la privirea lui. Cele 13 microromane însumează o idee de noroc – asta pentru că în tradiția evreiască, numărul este norocos. Ideea aceasta de noroc o pun pe baza unor „aleși”, care se preocupă acum de menținerea vie a celor care au fost omorâți fără motiv, omorâți cu sânge rece, omorâți fără pic de umanitate, antrenați într-o psihoză diabolică în vara anului 1941.

Cald, despre viață și moarte stupidă

Ceea ce continuă să facă scriitorul în Ultima țigară a lui Fondane seamănă cu un tribut artistic, unul care se aseamănă chiar cu felul de a fi al evreilor în vremuri grele, în care erau secerați de pe fața pământului, pe criterii absolut halucinante. Ceea ce s-a întâmplat la Pogromul de la Iași reprezintă un păcat pe care nu știu câte râuri, mări, oceane curate ale lumii ar putea să-l spele. Citindu-l pe Mihuleac, ai impresia că, prin el, vocile unor evrei nu incriminează, ba dimpotrivă, cer doar să li se facă lumină deasupra poveștilor lor de viață și de moarte. Este imposibil să fii scriitor, să îți dedici lumea cuvintelor și a imaginației unor vieți care au fost atât de lipsite de libertate și să nu ai un fel aparte de compasiune. Scriitorul arată în scrieri o compasiune mixată cu dorința de echitate umană și cuvinte potrivite pentru destine nepotrivite cu mersul firesc al lumii.

Dacă ar fi să amintesc aici de banalitatea răului și de Hannah Arendt, îmi dau seama că și Cătălin Mihuleac, prin comicul de limbaj care-i este specific, face un fel de analiză a fenomenului răutății în lume, răutatea care dispune doar de banalitate, care în nicio lume bună nu are alt fundament. Razantă, plină de haz și necaz, cartea lui Cătălin Mihuleac împinge spre lumină absurditățile unor vremuri bazate pe nimic, poate doar pe împărțeală: „evreu sau om”. Tot ce este dureros, tot ce este de nesuportat, vine mai ușor spre noi dacă are o poveste, iar la povești scriitorul se pricepe cel mai bine. Chiar cred, ca cititor, că pentru și din povești trăiesc adevărații scriitori. Cred că „ard” pentru ele și tot așa se salvează singuri pentru a continua o poveste.

Curajul se simte din povești, iar curajul de a te arunca cu capul înainte în povești care încă deranjează conștiințe mi se pare a fi un pariu cu tine, ca scriitor, că n-ai trăit degeaba. De altfel, e și un simț jurnalistic aici. Ultima țigară a lui Fondane, după o rețetă originală, se „fumează” rar, câte un microroman pe zi. Există riscul ca după ce o termini de citit, să te urmărească, să ieși din lumea ei cu întrebări, să reintri cu eventuale... tăceri. Răspunsurile s-au evaporat de mult, acum rămâne doar soarele, care, orice-ar fi pe lume, răsare în fiecare dimineață. Soarele, de altfel, este promisiunea că nimic nu este vechi sau nou, totul capătă doar o lumină nouă. Însă paginile dedicate memoriei evreilor „loviți de viață” în iunie 1941 sunt o încercare de a convinge că așa ceva nu trebuie să se mai întâmple sub soare vreodată. Apoi, dacă viața pare să fie o întâmplare întâmplătoare, de ce n-ar merita cele mai bune povești? Și cele mai bune ultime țigări. Fie acestea și ale lui Fondane.

Faptul că la Iași s-au comemorat la sfârșit de iunie 75 de ani de la Pogrom ne îndeamnă să credem într-o lume mai bună, să ne dorim o lume cu pace, de altfel, ca și în salutul evreiesc: Shalom! (Pace între noi și pace-ntre popoare!)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral