Memoria Reginei Ana și fractura logică a minții colective

Daniel Șandru Publicat la: 01-09-2016

Trecerea în eternitate a Reginei Ana, moment extrem de dureros pentru Familia Regală, aflată la ceasul sărbătoririi Jubileului de 150 de ani de la fondarea Coroanei Române, a suscitat în spațiul public o dezbatere referitoare la o temă deosebit de importantă, în contextul unei asumări oneste a istoriei. E-adevărat, poate că această dezbatere nu ar fi trebuit să se suprapună clipelor în care, alături de membrii Casei Regale, românii ar fi trebuit mai curând să facă doar un exercițiu de recuperare a memoriei. Unii, e drept, au făcut-o. Alții, dând din nou curs maniheismului genuin al spațiului social românesc, au găsit de cuviință că, încă o dată, Familia Regală trebuie înfierată. Nu a fost de-ajuns comunismul. Nu a fost de-ajuns ceea ce li s-a întâmplat membrilor acesteia, în special Regelui Mihai I, în postcomunismul imediat, acela al „democrației originale”. Dar, sigur, nu aceste lucruri sunt de judecat aici, ci faptul că, și în cadrul acestei dezbateri purtate în jurul doliului și al memoriei Reginei Ana, a reieșit încă o dată fractura logică a minții noastre colective.

Spuse simplu, lucrurile stau în felul următor: la 18 decembrie 2006, cu mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit, președintele României, la acea dată Traian Băsescu, condamna în numele statului român, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamentului, regimul comunist. Mai exact, în discursul său prilejuit de prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, președintele sublinia: „Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947, și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal (subl. m., D.Ș.)”. Mai mult decât atât, reprezentantul statului român – întrucât, sub raport istoric, asta contează în primul rând, iar nu persoana ca atare – specifica faptul că, printre „principalele acțiuni criminale menționate în Raport”, care trebuie preluate ca argumente pentru condamnarea comunismului, se numără și „distrugerea partidelor politice și a continuității constituționale a statului român, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai (subl. m., D.Ș.)”. Avem, pe de o parte, această poziție oficială a statului român, care admite, în context, că regimul comunist s-a instaurat ilegitim, prin distrugerea ordinii constituționale, adică prin renunțarea, pur și simplu, fără ca acest lucru să fi fost decis printr-un referendum, la Constituția din 1923 și, astfel, la monarhie. Avem, pe de altă parte, deplina ignoranță în materie a celor care, bazându-se doar pe sofisme, resping ab initio orice dezbatere privind forma statului român, de parcă republica ar fi existat dintotdeauna și nu ar fi fost instaurată în mod ilegitim de către un regim, cel comunist, condamnat oficial drept ilegitim și criminal. Există deci o fractură logică ce bântuie mentalitatea noastră colectivă, iar nașterea și dezvoltarea sa sunt direct legate de mistificarea istoriei, inculcată cu asiduitate, prin propaganda comunistă și postcomunistă orientată împotriva Casei Regale, în spațiul public românesc.

Avem aici, din punctul meu de vedere, aspectul nodal din care dezbaterea pe această temă ar trebui să înceapă, dacă este să fim interesați să ne recuperăm, în mod onest sub raport intelectual, istoria.

 

(Acest articol este asumat de autor exclusiv în calitatea sa de director onorific al revistei Timpul și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituțiile și/sau organizațiile la care este angajat sau afiliat)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral