Biografii de hârtie

Andrei C. Șerban Publicat la: 01-09-2016

Tendința majorității poeților de la începutul acestui mileniu, de a plasa miezul fierbinte al noii poezii în câmpul unui spațiu domestic autobiografic/autoficțional, părea să fi exploatat suficient de mult acest palier liric, ale cărui viziuni viscerale asupra ideii de intimitate au continuat să obsedeze chiar și generațiile recente ce experimentează această formulă. Totuși, noul volum al lui Radu Andriescu, Când nu mai e aer, este unul dintre cele mai evidente exemple care ne dovedesc faptul că această obsesie reușește să fie depășită.

Narativizând universul ficțional al „subiecților” poemelor sale într-un text ce frizează convențiile romanului de familie, Radu Andriescu reconfigurează mental spațiul intim al personajelor într-un joc al presupozițiilor, din care se dă impresia că se sustrage cu totul. Singura intervenție subiectivă a volumului se găsește chiar în primul poem, marcând unicul moment în care privitorul/regizorul își face simțită prezența, pentru ca apoi să cadă într-o tăcere indiscretă, într-o transă ce pendulează între voyeurism și ficțiune: „Ana şi Mariana se învârt frumos şi stângaci pe patinoarul/ de la Palas Mall. Seamănă, sunt surori. Nu știu/ cum le cheamă, dar îmi place să le zic Ana şi Mariana,/ sunt multe Ane în familia mea./ Ana – sau poate Mariana – e înăltuţă şi pare să aibă/ trei perechi de aripi, ca un seraf. Mariana –/ sau poate Ana – e micuţă şi plină de gropiţe,/ ca un heruvim cu arc şi săgeţi din zahăr candel. Plus două/ aripioare, doldora de pene lucioase. Mama lor –/ probabil femeia care le urmăreşte intens şi cu un zâmbet/ împlinit – contemplă zburătăceala fetelor”. De aici, odată ce premisele actanților au fost stabilite pe baza unui criteriu strict subiectiv – sau, cel puțin, catalogat ca atare de către observatorul care își trădează el însuși non-omnisciența –, incursiunea fictivă în existențele (meta)fictive ale acestora se desfășoară în cel mai firesc mod. Atât de firesc încât cititorul are chiar tendința de a uita că perspectiva observatorului asupra spațiului domestic în care prind contur personajele este, din start, amendată ca fiind plasată în aria unor biografii cu caracter potențial.

Volumul lui Radu Andriescu poate fi, astfel, definit ca un exercițiu al prezumției ce pune identitatea anonimilor de lângă noi, a „frumoșilor învinși” sub semnul hazardului, într-o manieră mult mai complexă, ce depășește portretele instantanee ale lui Andrei Bodiu. Un exercițiu prin care, asemenea experimentelor literare pe care le putem întâlni și în scrieri romanești de tipul Rimelor pentru viață și moarte ale lui Amos Oz, ochiul privitorului detașat umple vidul narativ dintre imaginea obiectivă a unui individ și intimitatea mai mult sau mai puțin veridică a acestuia. În tușe fine sau frugale, delicat baroce sau eliptice, Radu Andriescu redă lumea interioară și exterioară a personajelor sale – sau, mai precis, a oamenilor de hârtie din spatele acestor personaje – oscilând cel mai adesea între tonalitățile unei palete stilistice dulci-amare, orbit de fascinația inocenței pe care un copil o manifestă în adamica sa îndeletnicire de a-și numi, de a-și reprezenta și de a-și pune în mișcare actanții propriului său univers populat de păpuși. Într-un astfel de spațiu, a cărui cinetică se potențează pe măsură ce mecanismele textuale care procesează contactul imediat al realității se pun în mișcare, puseele evazioniste ale personajelor se concretizează (așa cum autorul nu ezită să sugereze chiar într-unul dintre titlurile acestui volum) într-un efect Droste, într-un joc de oglinzi ficționale concentrice ce scriu și rescriu simultan pseudobiografiile actanților: „Ana, Ioana, Mariana/ și spiridușul Alin/ trompețesc prin văzduh/ galaxii mari și mici./ Viruși/ din vinil, vineții,/ vii,/ umplu încăperea. Încet,/ dar prea repede,/ în pauza/ pentru gustare. Băncile,/ planșele,/ colegii/ și doamna/ înghit galaxii/ la fiecare vorbă”. Tot astfel, în pasaje de o delicateţe candidă, prin care reverberează în surdină ecouri ale poeziei lui Dan Coman, „Discuția despre realitatea unicornilor a izbucnit/ după ora de culcare. Mama lor inventase,/ cum face în fiecare seară până la exasperare,/ povestea lumii perfecte. Nimeni nu se ceartă,/ nu există armată și poliție, oamenii/ se îmbrățișează pe stradă, chiar și necunoscuții”.

Atât ficțiune în ficțiune, cât și ficțiune despre ficțiune, volumul lui Radu Andriescu depășește cele mai actuale experimente poetice, reușind nu doar performanța de a reda într-o manieră atașantă structura unui univers al domesticului prin obiectivul unui regizor care distorsionează în tușe sublime ritualurile micilor existențe din jurul nostru, ci și de a reda liricii cu tentă biografistă libertatea de a „respira” sub auspiciile unei literaturi care nu își mai revendică stridențele unei confesiuni exorcizatoare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe