Divorced… with children

Ioan Șerbu Publicat la: 01-09-2016

Citind cronică literară, nu de puține ori afli despre cutare scriitor că are parte de prea puțină vizibilitate, că volumele lui, inexplicabil, au trecut neobservate de cronicari sau că, deși calitative, cărțile au strâns mai mult praful librăriei decât succesul, dintr-un vertij cauzal în care intră popularitatea autorului, promovarea, tirajul volumelor, mărimea editurii și așa mai departe.

De fapt, acest tip de observație care, într-o formă sau alta, poate fi găsit într-o cronică din trei îi face un deserviciu autorului: valorizarea prin intermediul pieței (i.e. al vizibilității și al vânzării), de la americani – pe de o parte, iar de la internet, pe de alta – încoace, a mutat până la încurcătură criteriul importanței unei cărți care nu de mult era evaluată de critică. Astfel că, apreciind un volum, dar adăugând că a trecut neobservat, cronicarul nu face decât să genereze în mintea cititorului neavizat (care poate confunda până la identificare un „produs” artistic cu unul comercial, așteptând de la ambele același tip de promovare, care nu știe nici că există prea puțini cronicari care n-au cum să citească și să semnaleze toate aparițiile editoriale) o idee de tipul: e bună, dar n-o cumpără nimeni.

N-aș fi încercat să ofer argumentația de mai sus dacă n-aș fi găsit o variantă masochistă a acestui tip de prezentare: cea făcută de autorul însuși despre cărțile anterioare, în speță, de Radu Andriescu, în deschiderea volumului de poezie Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Însă, lăsând la o parte prezentarea autorului și în speranța că volumul va avea parte de o receptare onorabilă, Când nu mai e aer, după cum observa Bogdan Crețu, e un roman în versuri, similar ca lectură recentă cu Garda de corp al lui Merlich Saia. Andriescu imaginează o familie fragilă (Mariana, Ana și mama lor), în care subîntinde fragmente de realitate și amintire, din ipostaza unui eu creator-observator. Traseul acestei familii monoparentale, semificțională prin banalitatea ei, ajunge să fie din precis conturat, prin acuratețea și semnificația detaliului, curios urmărit, ca în cadrele trompe l’œil. În anii care se scurg odată cu paginile volumului, spectaculosul este refuzat, întrucât acesta nu există decât sub forma unei creații sintetice. Sub o altă formă decât evenimentul media – evenimențialul –, se acutizează viața din detaliul unui gest, din jarul unei țigări, din forma unei patine până la paranoia uneori, iar alteori, la lehamitea ascunsă sub masca unei mame liniștite și dedicate. Cum altfel cele mai inofensive obiecte (un ou ochi, un primus, o cretă) ar putea să amintească ce instabile sunt certitudinile, ce aproape, ce palpabilă e nebunia? Precum personajele arhipsihologizante din romanele rusești de secol al XIX-lea, Andriescu țese în jurul propriilor personaje o lume de umbre și neliniști, într-un incredibil thriller domestic care, cu migala fiecărui nou poem adăugat, dezvelește sub logică, sub reliable, butaforia a ceea ce numim real. Cu migală pentru că, așa cum individul învață încet, de la copilărie spre maturitate, să se încreadă în simțuri și în rațiune, tot încet, insesizabil, trebuie făcută această dezvrăjire. De aceea volumul nu e împărțit în capitole separate și tot de aceea poemele nu rezistă (majoritatea) să fie citite în afara contextului. Firește, din grija ca fragmentele decupate/inventate din viața personajelor să nu devină o mantră a banalității, câte o imagine aparent neglijentă, fără importanță vine să tulbure suprafața naivă și radioasă impusă de cele două fete, Ana și Mariana. Deoarece nu rezistă la citare în afara poemului, ele pot fi găsite în texte ca „Măști”, „Spre Pașcani”, „Socializare”, „Sunny side up” etc.

După principiul fumătorului care la o bună vreme după ce renunță la țigări reîncepe să simtă mirosurile fine, Andriescu a avut grijă să anuleze substanțele tari, condimentele poetice puternice, pentru a readuce la suprafață izuri de halucinație și morbid. Dar totul este eufemizat. Nu există depresie, ci privirea asupra jarului unei țigări; nu există suferință și despărțire, ci o pungă cu apă și pești; nu există singurătate și atacuri de panică, ci „Când/ nu mai e aer/ deloc/ închide geamul/ și ia o carte”. Radu Andriescu ascunde ca să arate (sau ca să sugereze, chiar și subliminal), ca în pictură. O încordare latentă ține aripile de îngeraș ale fetițelor lipite de umeri, un necunoscut chinuitor se materializează episodic într-un personaj gri, care, nu numai că nu reface, dar amenință și mai tare echilibrul fragil.

Păstrând proporțiile, Când nu mai e aer amintește de Married… with children. Dacă sitcomul producea o mutație în așteptările telespectatorilor și putea face din orice om comun un erou, volumul încearcă o mutație de semn opus și avertizează că același om comun, rațional și de bun-simț e la un pas de colaps. E un volum bun, de care sper că Radu Andriescu n-o să mai aibă ocazia să spună, peste câțiva ani, că n-a făcut mare vâlvă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe