Dialogul Bucharest-Princeton, la Alba Iulia

Irina Georgescu Publicat la: 01-09-2016

Reuniți în partea nouă a orașului, urcăm în fiecare dimineață dealul spre Cetate. Odată trecute primele două porți, clădirile așezate în interiorul Cetății și simbolistica lor ne pregătesc pentru exercițiile intelectuale din acea zi. Muzeul „Principia”, oareșce rămășițe ale unui castru roman, Universitatea „1 Decembrie 1918”. Și totuși, simbolurile au un impact destul de slab. Un impuls mult mai puternic îl are, pentru mulți dintre noi, Biblioteca „Batthyaneum”, în care suntem primiți (chiar „inițiați”, aș spune) de Doina Hendre Biro. Aerul de aici e fascinant de misterios. Bogăția – enormă, ni se spune. Mult mai mare decât putem cuprinde cu privirea (de minte nu mai spun!) în cele câteva vizite pe care le avem. O „bibliotecă a Luminilor”, se tot repetă în legătură cu proiectul Episcopului Batthyány (colecția de peste 50 de mii de volume îi aparține). Nu mă pot abține să mă întreb care o fi legătura dintre Lumină și atmosfera de semiobscuritate din bibliotecă – obscuritate în sens fizic (instalația electrică a bibliotecii n-a mai fost reparată de un secol) –, dar și întunecimea unui loc ținut atâta vreme departe de ochii lumii. Poate că, într-adevăr, ca în poemele lui Blaga, întunericul și lumina merg împreună.

În cadrul seminarului catolic, lipit de „Batthyaneum”, ne petrecem cel mai mult timp. Până la orele prânzului se discută aplicat, pe text, urmând ca, după masa de prânz, cercetători din diverse părți ale lumii, unii asociați unor universități celebre (Oxford, Cambridge, Iowa, Princeton), să-și prezinte mai în detaliu ultimele proiecte și cercetări. Textele alese pentru seminariile de lectură se învârt în jurul temei generale de anul acesta, „Arhitectura rațiunii – principii, legi, axiome”, temă aleasă de oamenii care ne-au și adus împreună: Dana Jalobeanu, Vlad Alexandrescu, Sorana Corneanu, Mihnea Dobre, Ovidiu Babeș, Doina-Cristina Rusu. Departe de mine gândul sau năzuința de a rezuma în vreun fel toate ideile dezbătute. Tot ce mă simt capabilă să fac e, pe de o parte, să observ o ambiție (sau poate chiar nevoie?) ce pare să nu fie numai a filosofilor modernității timpurii, dar și a noastră și, pe de alta, să pronunț câteva dintre întrebările care au încolțit în mine odată cu orele petrecute la Alba Iulia. Ambiția: ordine. În cazul seminarului nostru, ordinea cunoașterii. Un lucru care s-a adus de mai multe ori în discuție la Alba Iulia se referă la imaginea folosită de filosofi, de la Aristotel la Bacon, pentru a articula complexitatea ideii de cunoaștere: clădire precum cea a unei biblioteci sau arbore? Ceva proiectat și pus cap la cap de om (așa cum sugerează ideea de „arhitectură”) sau mai degrabă ceva organic, născut din pământ, ale cărui principii de creștere și extindere pot fi numai descoperite? (Dacă pot fi sau nu descoperite și în ce măsură constituie încă un șir în sine de întrebări pe care nu am spațiul și nici îndrăzneala să le tratez). Odată cu discuția despre „teorii”, „principii” și mai ales „ordine”, ne întrebăm de unde vine această ordine. Există o „ordine a lucrurilor” inerentă lor sau ordinea e numai a gândirii, în raport cu lucrurile care se vor a fi cuprinse? Ambele, cel mai probabil. Astfel, în chilia episcopului Batthyány (à propos, biblioteca numită azi „Batthyaneum” este o fostă biserică trinitariană) sau în mai luminoasele încăperi ale seminarului catolic s-a discutat nu numai despre teorii și principii în sine, ci despre necesitatea de a stăpâni o „artă a gândirii”. Filosofii modernității timpurii frământau mai des decât noi ideea de „măiestrie a ființei” (așadar nu numai a gândirii), în raport cu lumea. Putem să ne șlefuim, să ne descotorosim de excrescențe (erori ale gândirii sau simțirii), ca să putem privi și cuprinde mai limpede ordinea lumii exterioare. La seminarul Bucharest-Princeton, arta orânduirii minții a fost discutată în legătură cu „noua logică” a secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea.

Încă o întrebare ce s-a ridicat cu prilejul discuțiilor de la Alba Iulia se referă la posibilitatea cunoașterii prin metode altele decât științifice („științificul” nu e neapărat cel de azi, să nu uităm). Se poate cunoaște prin artă, de pildă? Noțiunea de artă are un sens practic – de altfel, încă un lucru pe care îl frământăm din ce în ce mai puțin, mi se pare, e relația dintre teorie și practică, implicită, cred, în ideea de „artă a gândirii” (ca și în cea de „arhitectură” a ei), în special cu privire la cunoaștere. E cunoașterea numai un proces al raționalizării? Sigur nu, iar filosofii perioadei dezbătute la Alba Iulia erau mai mult decât dornici să sublinieze importanța experienței și a experimentului. La fel, pe aceea a exercițiului – fie el spiritual, intelectual sau, mai frust, de creare a unei deprinderi sănătoase ca răspuns la cele de zi cu zi.

Cam asta a fost, pentru mine, seminarul Bucharest-Princeton de anul acesta: un exercițiu. Cunoaștere, dar nu numai intelectuală. Gândindu-mă la posibilitățile de cunoaștere, îmi dau seama că unul dintre cele mai consistente exerciții e dialogul – și refuz să cred că e unul numai social. În afară de orele (destul de multe) petrecute printre texte și idei cu greutate, seminarul a însemnat și dialog. Iar pentru un tânăr care e în primul rând tânăr și mai apoi cercetător, dialogul are uneori mai multă greutate decât un text.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe