Ana a României, acasă pentru totdeauna

Alexandru Muraru Publicat la: 01-09-2016

Adevărata domnie a Reginei Ana a început în după-amiaza zilei de 13 august, atunci când, pentru eternitate, a slujit în pământul țării pe care a iubit-o cu prețul sacrificiului întregii sale vieți. „Îi iubesc pe români din tot sufletul, așa cum îmi iubesc soțul”, declara Regina Ana cu lacrimi în ochi la înmormântarea lui Corneliu Coposu, în noiembrie 1995. Pentru Ana, această femeie extraordinară, Mihai I era chiar România, Mihai I erau românii, toți, ca popor. A iubit cele trei ființe ale sale: omul de lângă ea, „notre patrie”, cum obișnuia să spună, și pe români. Cei din urmă vor avea ocazia de acum înainte să-și întâlnească Regina în fiecare clipă la Curtea de Argeș, fiind astfel părtași la domnia sa pentru totdeauna.

Într-un anume fel, destinul Reginei Ana se aseamănă cu cel al lui Corneliu Coposu, găsindu-și liniștea, prețuirea și admirația abia spre sfârșitul vieții și mai ales după. Memoria și legenda lor vor dăinui peste generații, răzbunând aceste ființe care au îndurat în tăcere suferința unui popor. Nu poți decât să te înclini în fața unui asemenea personaj cum a fost Regina Ana, când te gândești că acest om a iubit o țară condusă de niște criminali timp de 40 de ani și care urmărea să o extermine, atât pe ea, cât și pe Rege, iar după 1990 a alungat-o la propriu cu mitraliera pe autostradă. Să vorbești și să visezi zi de zi despre și la o țară despre care nu știi dacă te va primi este o dovadă de sacrificiu orb, suprem, cum numai oamenii excepționali pot face.

„Regele din dreapta Regelui”

Nu cred că există o poveste de dragoste de aproape 70 de ani, între cuplurile regale din lume, în care consoarta monarhului să aibă locul și rolul unui susținător atât de loial precum a fost Regina Ana pentru Omul Său. Cum spunea un jurnalist român, implicit „una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din istoria lumii”. În toate clipele și deciziile acestui fenomen al naturii umane, Mihai I. De-a lungul vieții regale, suveranii au lângă ei colaboratori, consilieri, aghiotanți, prieteni care devin sfătuitori apropiați. Aici, rolul acestora a fost cu mult sub rolul Reginei. Memoriile monarhilor sunt pline de astfel de mărturisiri. Regina Ana a fost tot, începând cu 1948, într-o avalanșă de roluri care mai de care mai dificile și mai inumane. De departe, cel mai copleșitor a fost acela de a privi la suferința zilnică a Regelui, a unui om sfâșiat de durerea de-a fi pierdut totul: țara, Tronul, casa, oamenii apropiați, liniștea, bucuriile, speranțele.

A patra generație a Familiei Regale a României a fost, prin destin, pentru întreaga lume, o lecție fără seamăn de îndârjire, suferință mută și speranță. Amintirile Regelui, ale principeselor, ale colaboratorilor, ale românilor care mergeau la Versoix o plasează pe Regina Ana drept cel mai fidel om pentru toate activitățile. Secretariat, corespondență, întâlniri, evenimente, discuții, decizii. Până și ceaiul sau cafeaua erau preparate și aduse de Regină. Iar pentru a fi aproape de el și de pasiunile lui, a învățat să repare jeepuri militare, pentru a sta alături de el ore întregi în atelier. Un mod de a depăși suferința. Într-un film documentar britanic din anii ’50, Regina spunea: „Îl ajut cât de mult pot. Mă ocup de copii, de păsări, lucruri firești…” A văzut mereu susținerea lui Mihai ca pe o datorie sfântă, curmându-și propriile vise și pasiuni. A renunțat la propria carieră profesională pentru că a plecat la drum, cu jurământul în fața lui Dumnezeu că îl va urma pe Mihai oriunde. Și oricât. Acesta a fost destinul lor. Împreună.

Revedeți imaginile cu Majestățile Lor revenind în februarie 1997 și veți remarca o secvență a acestui „Rege din dreapta Regelui”. Mihai, emoționat de revenirea acasă, plângând, cu Principesa Margareta întâmpinându-l la scara avionului și Regina Ana îmbărbătându-l cu palme zdravene peste umăr. Mereu și mereu lângă el, fiind acolo unde și când trebuie pentru ca acest Om să nu clacheze, să nu se piardă, să nu-și arate lacrimile de o viață. „Mama mea este o persoană foarte dezinvoltă, slavă Domnului!”, spunea Principesa Margareta într-un interviu, moștenind parcă aceeași dezinvoltură, același reflex al umorului spontan, un antidot pentru toate nelegiuirile, nedreptățile și dramele prin care a trecut această familie.

Umilințe de nedescris din partea unor neoameni vremelnici după 1990, din partea vieții nedrepte, plină de privațiuni și lipsuri și a situației financiare precare. Toate au fost primite cu stoicism și tind să cred că fiecare lovitură a transformat acest om, dându-i tărie de caracter și o speranță de fier.

Ca mamă, a crescut cinci fete, cu atâtea lipsuri și mutări, trăind amărăciunea de a nu putea să le ofere o viață așa cum poate și-ar fi dorit. Le-a inspirat aceeași modestie și același sens firesc și simplu de a trăi, de a urma propriul drum, fără a aștepta de la nimeni miracole și lucruri gratis. Principele Radu mărturisea că Regina a urât mereu bijuteriile, hainele scumpe, pentru că nu credea că acestea îl pot schimba pe om, dar și pentru că „pur și simplu nu și le-a permis niciodată”. Regina a povestit într-un interviu cum au fost nevoiți, în timpul exilului, să vândă bijuteriile și obiectele de valoare pentru a se putea întreține. Cum muncea cot la cot în gospodărie, încât nici nu a avut răgazul vreodată să se gândească de ce nu e altfel. Nu a învinovățit pe nimeni, și-a dus crucea, cum se spune în popor. Și peste toate acestea a și mărturisit că viața nu îi e datoare cu nimic.

A fost o femeie simplă, plină de optimism, vigoare și cutezanță, cu inocența omului credincios aflat sub „vremi”, păstrând simplitatea demnă a românului și a europeanului din alte timpuri. Sute de amintiri personale ale românilor obișnuiți care au avut șansa să o întâlnească se rostogolesc în aceste zile, fiecare dintre ele mărturisind această simplitate remarcabilă a unui personaj care a venit dintr-o lume a aristocrației pentru a se dedica pentru totdeauna uneia de rând. Regina Ana a trăit toate nenorocirile exilului în solidaritate cu românii aflați în pribegie, deși ar fi putut oricând să aleagă alt drum, mai facil, mai firesc, mai aproape de familia și statutul său, mai aproape de omenesc.

Regina Ana – misionar al Regelui și ambasador al României

A renunțat practic la tot pentru a urma un Om și visul său: acela de a-și vedea țara liberă, de a înfrunta un deșert al unei vieți pline de neprevăzut, de catastrofe personale. Regina povestea adesea, în anii ’90, când Regelui i-a fost interzisă revenirea în țară, că Suveranul îi spunea: „Fă tu ceea ce nu am putut eu să fac”. Această sarcină de misionar al monarhului a transformat-o într-o legendă vie a regalității după 1989. De aceea, toate prorocirile detractorilor Familiei Regale sunt contrazise de 25 de ani și mai ales de ultimii ani. Simpatia de care se bucură Casa Regală este fără precedent, iar patrimoniul regalității va include memoria ultimei regine a românilor.

Prin numele său, purtat mereu peste tot în lume, a fost un ambasador al României, al imaginii valorilor profunde, departe de țară. Prin modul demn și simplu în care a trăit și a slujit Omul destinului său, Ana a României a fost un miracol de susținere pentru Mihai I. „Simt că trebuie să fac mai mult pentru omul meu și pentru visele lui. Dumnezeu mi-a dat omul vieții mele”, spunea Regina.

A vorbit neîntrerupt, în lipsa Regelui, după 1992 și după vizitele pe care le-a făcut în România, despre sufletul și satul românesc. Despre autenticitatea României profunde, pe care a regăsit-o acolo unde comunismul nu a reușit să distrugă tot. În biserici și în sate. A cunoscut în anii exilului și după 1989 mii de români care au trecut pragul casei din Versoix, devenită capitala regalității românești. Prin Mihai I și prin acești oameni, prin amintirile Regelui și prin poveștile de viață ale românilor, și-a proiectat adevărata imagine a țării sale. A văzut și a trăit prin ei propria neliniște, suferință și dramă. Nici o clipă nu i-a privit altfel decât ca pe propriul său popor.

Am regăsit un pasaj din Regina Ana care poate ține astăzi loc de testament: „Sper ca generațiile pe care noi le-am crescut să continue lucrul pe care Regele și înaintașii lui l-au făcut. Familia noastră aparține acestei țări. Sunt convinsă că urmașii noștri or să aibă forța și inspirația de a se identifica cu sufletul țării. […] Există o poezie pe care România o are, eu am văzut-o. În păduri, pe câmpuri, în văile românești totul cântă. Copiii mei s-au dăruit acestei idei și astfel și-au găsit identitatea. Regele și-a crescut fiicele pentru aceasta. Poporul român este dăruit cu un talent enorm. Oamenii trebuie lăsați să prindă curaj, fiindcă au fost complet culcați la pământ. Dacă românii ar ajunge să fie din nou mândri de ei înșiși!”.

Prin urmare, ar fi potrivit și firesc să vedem în anii următori instituții de sănătate – căci a fost infirmieră pe front, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – care să-i poarte numele, clădiri, săli de curs în școli sau universități, spații din instituții publice, străzi, piațete, busturi sau plăci memoriale în locurile în care a fost – un binevenit omagiu pentru comunități, în memoria celei de-a patra regine, neîncoronate, a românilor. Dar, mai mult decât toate acestea – pentru că Regina a fost apropiată de românul din comunitățile rurale, a cărui suferință a înțeles-o din perspectiva unui om care nu vrea privilegii, refuză ideea de ceremonial și adună suferința tuturor nedreptăților în dragostea pe care le-a arătat-o –, ar fi un gest onorabil dacă o mică localitate rurală din România îi va purta numele în viitor. O cinstire a memoriei unei personalități care ar rămâne încrustată în vatra satului românesc.

Sunt convins că, în anii și deceniile următoare, istoricii din generația tânără vor descoperi și mai bine personalitatea acestei mari femei de stat care a domnit fără „arme” instituționale. A învățat de la Regina-Mamă Elena acea iubire de oameni și grația care i-au marcat destinul. Biografii, cărți de interviuri sau documente ori filme documentare vor scoate mai mult în relief viața și contribuția sa la destinul Regelui și la revenirea în sine a României.

Deopotrivă românii de acasă, peste care au trecut comunismul și toate umilințele tranziției, cât și cei din exil pot anticipa o parte din viața acestui om. Mereu cu gândul acasă. Cu o permanentă sete de a reveni, de a descoperi, cu o permanentă incertitudine din pricina țării pierdute. Cu o casă mereu neregăsită, schimbătoare, nestatornică, provizorie, cu un sentiment al zădărniciei locului. De asemenea, conaționalii noștri, milioane, plecați să muncească în afara granițelor cunosc de atâția ani sentimentul acesta traumatic de amărăciune, de tristețe, de îndepărtare, pentru că, oriunde ar fi, nicăieri nu e acel acasă.

Acum aproape 27 de ani, Regina Ana era oprită, alături de Rege, să se reculeagă, după 40 de ani, la mormintele Familiei Regale. Astăzi, românii se pregătesc să o conducă pe ultimul său drum, unde se va odihni pentru eternitate. Exact pe același drum. Curtea de Argeș va deveni astfel, de acum înainte, pentru români, față de a patra generație regală, noul Balcic al României. Un loc de pelerinaj, de amintire, de răgaz și de apropiere față de ultima regină a românilor. Lungul exil și drumul său s-au încheiat în urmă cu câteva zile. Dar amintirea și prețuirea sa vor dăinui mereu. Astfel, Ana a României va fi, de acum înainte, în sfârșit, pentru totdeauna, acasă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral